Aprobat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1 din 28 ianuarie 2014
TITLUL II
ACTIVITATEA JURISDICŢIONALĂ
A. Aprecierea Curţii
I. Statul Republica Moldova
1.1. Constituția, Legea Supremă
1.1.1. Rolul Preambulului în aplicarea textului Constituției
Constituţia, ca lege fundamentală care stabileşte principiile pe baza cărora se organizează statul şi societatea, este un document cu semnificaţie specifică nu doar în plan juridic, ci şi în context politico-istoric (HCC nr. 36 din 05.12.2013[7], §78).
Preambulul Constituţiei nu reprezintă simple enunţuri legale. Motivele pentru scrierea preambulului, procesul de construcţie şi funcţiile lui sociologice sunt diferite. Scopul preambulului nu este doar de a garanta drepturi sau furniza argumente juridice, ci şi de a stabili valorile fundamentale ale societăţii (credinţa constituţională) (HCC nr. 36 din 05.12.2013, §79).
Constituţia din 1994 enumeră valorile constituţionale în Preambulul său: aspiraţiile seculare ale poporului de a trăi într-o ţară suverană, exprimate prin proclamarea independenţei Republicii Moldova; continuitatea statalităţii poporului moldovenesc în contextul istoric şi etnic al devenirii lui ca naţiune; satisfacerea intereselor cetăţenilor de altă origine etnică, care împreună cu moldovenii constituie poporul Republicii Moldova; statul de drept, pacea civică, democraţia, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic; responsabilitatea şi obligaţiile faţă de generaţiile precedente, actuale şi viitoare; devotamentul faţă de valorile general-umane, dorinţa de a trăi în pace şi bună înţelegere cu toate popoarele lumii, conform principiilor şi normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional (HCC nr. 36 din 05.12.2013, §80).
Aceasta înseamnă că instanţa constituţională este obligată să ţină cont de aceste valori constituţionale şi să le interpreteze având în vedere: a) aspiraţiile [...] exprimate prin proclamarea independenţei Republicii Moldova; b) contextul istoric şi etnic al devenirii [poporu]lui ca naţiune (HCC nr. 36 din 05.12.2013, §81).
[...] Curtea a reținut că Preambulul are un rol-cheie în înţelegerea şi aplicarea textului Constituţiei şi poate fi invocat ca izvor de drept (HCC nr.4 din 22.04.2013[8], §58).
Preambulul, aflat la originea textului constituţional, este acea parte a Constituţiei ce reflectă exact spiritul Legii Supreme. Astfel, Preambulul expune anumite clauze constituţionale cu caracter imperativ, ce pot servi drept surse independente pentru normele care nu sunt neapărat reflectate expres în textul Constituţiei. Orice interpretare a Constituţiei urmează să fie operată pornind de la obiectivele originare ale Constituţiei, care sunt prevăzute în Preambul şi din care derivă textul Constituţiei în sine. În concluzie, atunci când există mai multe interpretări, opţiunea conformă Preambulului prevalează (HCC nr.4 din 22.04.2013, §59).
1.1.2. Valoarea juridică a Declaraţiei de Independenţă
Prevederea „aspiraţiile [...] exprimate prin proclamarea independenţei” din Preambulul Constituţiei face trimitere directă la actul prin care independenţa a fost proclamată – Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Acesta este actul juridic prin care independenţa Republicii Moldova a fost exprimată şi în care sunt reflectate aspiraţiile care au însoţit acest proces (HCC nr. 36 din 05.12.2013, §82).
Curtea a reținut că, în baza Declaraţiei de Independenţă, Republica Moldova s-a constituit ca stat suveran şi independent. Declaraţia de Independenţă constituie temelia politico-juridică a Republicii Moldova ca stat suveran, independent şi democratic. Este actul de naştere al Republicii Moldova. Anume în baza Declaraţiei de Independenţă, Republica Moldova a obţinut recunoaşterea din partea altor state ale lumii, a fost acceptată la 31ianuarie 1992 în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, iar la 2 martie 1992 – în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite (HCC nr.36 din 05.12.2013, §47).
Declaraţia de Independenţă este un document politico-juridic ce a consacrat crearea noului stat independent Republica Moldova, reprezentând „certificatul de naştere” al noului stat, şi stabileşte temeliile, principiile şi valorile fundamentale ale organizării statale a Republicii Moldova (HCC nr. 36 din 05.12.2013, §49).
În afară de a fi „certificatul de naştere” al noului stat independent, Declaraţia de Independenţă rămâne a fi cea mai succintă afirmaţie a idealurilor constituţionale ale Republicii Moldova. În contextul istoric al ţării, acest document juridic a proclamat valorile constituţionale ale noului stat independent, din care derivă legitimitatea puterii celor care guvernează Republica Moldova (HCC nr. 36 din 05.12.2013, §50).
În nici un alt loc nu este atât de clar reflectată înţelegerea constituţională a părinţilor fondatori şi crezul naţional, decât în Declaraţia de Independenţă. Anume Declaraţia de Independenţă, reflectând deciziile politice fundamentale, este conştiinţa naţională şi defineşte „identitatea constituţională” a Republicii Moldova. Astfel, în enumerarea din Declaraţia de Independenţă sunt incluse elementele care au fost considerate esenţiale în definirea identităţii constituţionale a noului stat şi a populaţiei acestuia: aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, identitatea lingvistică, democratizarea, statul de drept, economia de piaţă, istoria, normele de morală şi de drept internaţional, orientarea geopolitică europeană, asigurarea drepturilor sociale, economice, culturale şi a libertăţilor politice tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, inclusiv persoanelor aparţinând grupurilor naţionale, etnice, lingvistice şi religioase (HCC nr. 36 din 05.12.2013, §86).
În această ordine de idei, prin referinţa din Preambulul Constituţiei, Declaraţia de Independenţă are, în mod incontestabil, valoare de text constituţional [...], deoarece reprezintă expresia majoră a voinţei poporului de a construi şi trăi într-un stat liber şi independent, voinţă care predetermină necesitatea adoptării Constituţiei şi îl leagă pe constituant de idealurile, principiile şi valorile Declaraţiei (HCC nr. 36 din 05.12.2013, §87).
1.1.3. Blocul de constituționalitate
Curtea a reținut că Declaraţia de Independenţă constituie fundamentul juridic şi politic primar al Constituţiei. Astfel, nici o prevedere a Constituţiei, reflectată în textul Declaraţiei de Independenţă, nu poate încălca limitele (prevederile) Declaraţiei (HCC nr. 36 din 05.12.2013, §88).
Mai mult, fiind actul fondator al statului Republica Moldova, Declaraţia de Independenţă este un document juridic care nu poate fi supus nici unui fel de modificări şi/sau completări. Astfel, Declaraţia de Independenţă beneficiază de statutul de „clauză de eternitate”, deoarece defineşte identitatea constituţională a sistemului politic, principiile căreia nu pot fi schimbate fără a distruge această identitate (HCC nr. 36 din 05.12.2013, §89).
Din acest considerent, Curtea a reținut că Declaraţia de Independenţă este elementul originar, intangibil şi imuabil al blocului de constituţionalitate (HCC nr. 36 din 05.12.2013, §90).
Prin Preambulul Constituţiei, Declaraţia de Independenţă vizează Constituţia în integralitatea sa [...]. Prin urmare, orice control de constituţionalitate sau orice interpretare urmează a avea în vedere nu doar textul Constituţiei, ci şi principiile constituţionale din blocul de constituţionalitate (HCC nr. 36 din 05.12.2013, §91).
1.1.4. Concurența între două acte fundamentale
Curtea a reținut că, potrivit articolului 13 alin. (1) din Constituţie, limba de stat a Republicii Moldova este „limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine” (HCC nr. 36 din 05.12.2013, §106).
Pe de altă parte, Declaraţia de Independenţă operează cu termenul de „limba română” ca limbă de stat a statului nou creat Republica Moldova (HCC nr. 36 din 05.12.2013, §107).
Prin urmare, referinţa la „limba română” ca limba de stat este o situaţie de fapt constatată în însuşi textul Declaraţiei de Independenţă, care este actul fondator al statului Republica Moldova. Indiferent de glotonimele utilizate în legislaţia de până la proclamarea independenţei, Declaraţia de Independenţă a operat o distincţie clară, optând expres pentru termenul de „limba română” (HCC nr. 36 din 05.12.2013, §108).
Valoarea de principiu a Declaraţiei de Independenţă derivă din consensul popular general care a legitimat-o şi din conţinutul său definitoriu pentru noul stat. Aceasta îi conferă Declaraţiei de Independenţă, în ordinea constituţională din Republica Moldova, o funcţie transversală [...] prin raportare la celelalte prevederi constituţionale (într-un mod similar cu principiile generale referitoare la statul de drept, drepturile şi libertăţile fundamentale, dreptatea şi pluralismul politic etc.), ea fiind nucleul blocului de constituţionalitate (HCC nr. 36 din 05.12.2013, §118).
Din interpretarea istorico-teleologică a Preambulului Constituţiei, Curtea a reținut că Declaraţia de Independenţă a stat la baza adoptării Constituţiei în 1994 [...] (HCC nr. 36 din 05.12.2013, §120).
Prin urmare, în aplicarea principiilor enunţate în Hotărârea nr. 4 din 22 aprilie 2013 (§§56, 58, 59), orice interpretare a Constituţiei urmează să fie operată pornind de la obiectivele originare ale Constituţiei, care sunt prevăzute în Preambul şi, implicit, în Declaraţia de Independenţă, şi din care derivă textul Constituţiei în sine. Astfel, atunci când există mai multe interpretări, opţiunea conformă Preambulului şi, implicit, Declaraţiei de Independenţă, prevalează (HCC nr. 36 din 05.12.2013, §122).
Prin urmare, nici un act juridic, indiferent de forţa acestuia, inclusiv Legea Fundamentală, nu poate veni în contradicţie cu textul Declaraţiei de Independenţă. Atât timp, cât Republica Moldova se află în aceeaşi ordine politică creată prin Declaraţia de Independenţă de la 27 august 1991, legiuitorul constituant nu poate adopta reglementări ce contravin acesteia. Totuşi, în cazul în care legiuitorul constituant a admis în Legea Fundamentală anumite contradicţii faţă de textul Declaraţiei de Independenţă, textul autentic rămâne a fi cel din Declaraţia de Independenţă (HCC nr. 36 din 05.12.2013, §123).
În lumina celor expuse, examinând efectul cumulat al celor două dispoziţii privind denumirea limbii de stat, Curtea a constatat că interpretarea coroborată a Preambulului şi a articolului 13 din Constituţie este în sensul unicităţii limbii de stat, a cărei denumire este dată de norma primară imperativă din Declaraţia de Independenţă. Prin urmare, Curtea a considerat că prevederea conţinută în Declaraţia de Independenţă referitoare la limba română ca limbă de stat a Republicii Moldova prevalează asupra prevederii referitoare la limba moldovenească conţinute în articolul 13 al Constituţiei (HCC nr. 36 din 05.12.2013, §124).
1.2. Valențele practice ale principiului statului de drept în lupta împotriva corupţiei
Statul de drept a constituit punctul culminant al constituţionalizării sistemului politic. Aceasta înseamnă că politica trebuie să fie circumscrisă unei norme juridice care să îi precizeze limitele de acţiune. Dată fiind legătura intrinsecă dintre stat şi drept, evoluţia puterii publice este însoţită de evoluţia sistemului juridic (HCC nr.7 din 18.05.2013[9], §45).
Statul de drept constituie un mecanism a cărui funcţionare implică instituirea unui climat de ordine, în care recunoaşterea şi valorificarea drepturilor unui individ nu pot fi concepute în mod absolut şi discreţionar, ci numai în corelaţie cu respectarea drepturilor celorlalţi şi ale colectivităţii în ansamblu (HCC nr.7 din 18.05.2013, §47).
Exigenţele statului de drept presupun asigurarea legalităţii, securităţii juridice, interzicerea arbitrarului, accesul la justiţie în faţa instanţelor judecătoreşti independente şi imparţiale, inclusiv controlul judiciar al actelor administrative, respectarea drepturilor omului, nediscriminarea şi egalitatea în faţa legii[10] (HCC nr.4 din 22.04.2013[11], §54).
Curtea a reținut că principiul statului de drept, fiind consacrat în preambulul Constituţiei, vizează Constituţia în integralitatea sa. Acest principiu fundamentează exigenţa unei protecţii adecvate împotriva arbitrarului din partea puterii publice (HCC nr.4 din 22.04.2013, §56).
Derivând din textul Preambulului Constituţiei, principiul statului de drept este reluat în articolul 1 alin.(3) din Constituţie (HCC nr.4 din 22.04.2013, §57).
Curtea a reținut următoarele: corupţia subminează democraţia şi statul de drept, conduce la încălcarea drepturilor omului, subminează economia şi erodează calitatea vieţii. Prin urmare, lupta împotriva corupţiei este parte integrantă a asigurării respectării statului de drept (HCC nr.4 din 22.04.2013, §62).
Curtea a considerat că menţinerea unui Prim-ministru demis pentru acte reprobabile constituie o sfidare a principiilor statului de drept şi a principiilor referitoare la integritate şi pune în pericol stabilitatea instituţiilor democratice. În opinia Curţii, este inadmisibil ca o hotărâre a Parlamentului, prin care s-a exprimat votul de neîncredere în privinţa unui Guvern în frunte cu Prim-ministrul său pentru acte de corupţie, să fie desconsiderată şi ignorată, cel puţin atât timp cât nu s-a adus proba contrarie şi nu s-a dovedit netemeinicia suspiciunilor (HCC nr.4 din 22.04.2013, §89).
[...] Curtea a reiterat, cu titlu de principiu, constatările Comisiei Europene [...], potrivit cărora este esenţial pentru credibilitatea unui Guvern ca persoanele care îndeplinesc funcţii ministeriale să se bucure de încrederea publicului, de exemplu, prin prezentarea demisiei atunci când există împotriva lor suspiciuni în materie de integritate (HCC nr.4 din 22.04.2013, §90).
Curtea a reținut că un Prim-ministru care a tolerat în componenţa Guvernului miniştri suspectaţi de corupţie, în privinţa cărora a fost iniţiată urmărirea penală, manifestă o sfidare a principiilor statului de drept şi denotă o lipsă evidentă de integritate, devenind în acest mod incompatibil cu funcţia deţinută (HCC nr.4 din 22.04.2013, §91).
Într-o democraţie veritabilă, normalitatea constă în demisia imediată a persoanelor care şi-au pierdut încrederea publică, fără a se ajunge la demitere (HCC nr.4 din 22.04.2013, §73).
Curtea a reținut, mutatis mutandis, raţionând a contrario, că asemenea situaţii în care persoane înlăturate de la actul de guvernare pentru motive de corupţie ar fi numite din nou în înalte funcţii de conducere ale statului, la intervale scurte de timp, fără a fi demonstrată netemeinicia acuzaţiilor care au determinat demiterea, sunt nu doar reprobabile, ci şi inadmisibile. În acest context, este contrară principiilor statului de drept numirea în funcţii de conducere a persoanelor asupra cărora planează dubii de integritate sau care au fost demise pentru motive de corupţie (HCC nr.4 din 22.04.2013, §76).
[…] Curtea a reiterat că un Prim-ministru al unui Guvern demis prin moţiune de cenzură pentru suspiciuni de corupţie, manifestând astfel o sfidare a principiilor statului de drept şi dând dovadă de lipsă de integritate, a devenit în acest mod incompatibil cu exercitarea unor funcţii publice de rang înalt (HCC nr.4 din 22.04.2013, §113).
Prin urmare, desemnarea unei astfel de persoane pentru funcţia de Prim-ministru este contrară principiilor statului de drept [articolul 1 alin. (3) din Constituţie] […]. (HCC nr.4 din 22.04.2013, §114).
Având în vedere cele constatate […] Curtea a considerat că Prim-ministrul unui Guvern demis prin moţiune de cenzură pentru suspiciuni de corupţie este incompatibil cu exercitarea funcţiei şi se află în imposibilitate definitivă de a continua exercitarea mandatului (HCC nr.4 din 22.04.2013, §99).
Prin urmare, în cazul demiterii Guvernului prin moţiune de cenzură pentru suspiciuni de corupţie, Preşedintele Republicii Moldova, în conformitate cu articolul 101 alin. (2) din Constituţie, are obligaţia constituţională de a desemna, concomitent cu acceptarea demisiei Guvernului, un Prim-ministru interimar din rândul membrilor Guvernului, integritatea cărora nu a fost afectată (HCC nr.4 din 22.04.2013, §100).
1.3. Separația și colaborarea puterilor
Curtea a evidenţiat esenţa fundamentală a principiului separaţiei şi colaborării puterilor în stat, proclamat de art.6 din Constituţie, ca principiu fundamental de organizare şi funcţionare eficientă a instituţiilor statului de drept, pentru excluderea oricăror imixtiuni reciproce (HCC nr. 24 din 10.09.2013[12], §37).
Potrivit principiului constituțional, puterile legislativă, executivă și judecătorească nu pot concura între ele, având sarcina de a-şi exercita separat atribuţiile în limitele rigorilor impuse de Constituţie, printr-o colaborare reciprocă pentru exercitarea puterii de stat (HCC nr. 24 din 10.09.2013, §38).
Instituirea principiului separaţiei puterilor statului are drept scop crearea unui sistem de guvernare ce ar permite stoparea abuzului din partea unei puteri (HCC nr. 24 din 10.09.2013, §39).
Curtea a reiterat că respectarea principiului separării puterilor implică nu doar faptul că nici una din ramurile puterii nu intervine în competențele unei alte ramuri, dar și faptul că nici una dintre aceste ramuri nu își va neglija atribuțiile pe care este obligată să le exercite în domeniul specific de activitate - îndeosebi atunci când o astfel de obligație este statuată în Legea Supremă sau a fost impusă printr-o hotărâre a Curții Constituționale, instanță care, în virtutea art.134 din Constituție, asigură în cele din urmă realizarea principiului separării puterii de stat (HCC nr.33 din 10.10.2013[13], §51).
Curtea a observat că o componentă a puterii de stat care are un potenţial mai puternic de influenţă poate oricând să-şi subordoneze o altă putere. Având în vedere că o putere socială poate fi frânată în eventualitatea unor abuzuri în exercitarea puterii de stat numai printr-o altă putere, echivalentă după prerogative şi posibilităţi, Curtea în jurisprudența sa a dezvoltat principiul separaţiei şi colaborării puterilor statului, garantat de art.6 din Constituţie, şi a dedus drept componentă inalienabilă a acestui principiu echilibrul ramurilor puterii de stat (HCC nr. 24 din 10.09.2013, §40).
Echilibrul celor trei componente ale puterii de stat rezultă din interdicţia constituţională impusă acestora de a nu concura între ele. Or, interdicţia în cauză rezultă din cerinţa de colaborare, prevăzută de art.6 din Constituţie. Menținerea echilibrului puterilor în stat constituie o cerință inerentă pentru evitarea subordonării unei componente a puterii de către alta (HCC nr. 24 din 10.09.2013, §41).
Curtea a reținut că esenţa unei guvernări democratice este echilibrul în repartizarea funcţiilor publice inerente oricărei autorităţi implicate în actul de guvernare. Această repartizare a prerogativelor este bazată pe menţinerea echilibrului instituţional şi social prin intermediul sistemului de frâne şi contrabalanţe în exercitarea puterii de stat. Un astfel de sistem de difuzare a puterii de stat este cel instituit de principiul separării şi colaborării puterilor statului, consfinţit de articolul 6 din Constituţie (HCC nr.7 din 18.05.2013[14], §55).
În temeiul controlului reciproc al puterilor în stat, bazat pe sistemul „frânelor şi contrabalanţelor”, puterea executivă nu poate fi instituită fără o voinţă expres exprimată de puterea legislativă, prin intermediul Parlamentului, exercitată în procesul învestirii Guvernului [...] (HCC nr.7 din 18.05.2013, §106).
Curtea reține că separaţia puterilor nu este rigidă, absolută, fapt ce ar crea blocaje şi dezechilibre instituţionale. De aceea, principiul separaţiei puterilor în stat ia forma delimitării unor autorităţi publice independente una faţă de alta, cu prerogative diferite, prin care se realizează activităţi specifice, dar şi a colaborării între puteri, dublată de controlul reciproc (HCC nr. 29 din 23.09.2013[15], §49 ).
Prin urmare, caracterizând esenţa puterilor statului, Curtea menţionează că puterea legislativă este reprezentanţa directă a poporului, ca titular al suveranităţii naţionale. Puterea legislativă determină regulile de comportament ale tuturor persoanelor fizice şi juridice în societate (HCC nr. 29 din 23.09.2013, §50).
Puterea executivă este formată de cea legislativă, ea asigură executarea legilor, realizarea politicii interne şi externe a statului (HCC nr. 29 din 23.09.2013, §51).
Puterea judecătorească rezolvă litigiile de drept apărute în societate ca rezultat al acţiunilor celor două puteri. Din aceste considerente, calitatea actului justiţiei, ca act emanând de la puterea judecătorească, este direct proporţională cu nivelul independenţei şi cu sprijinul acordat acesteia atât de puterea legislativă, cât şi de cea executivă (HCC nr. 29 din 23.09.2013, §52).
Puterea judecătorească, fiind exercitată de către judecători, ca unici exponenţi ai acestei puteri, este alcătuită, la rândul său, dintr-un sistem de autorităţi care trebuie să fie distincte de autorităţile puterilor legiuitoare şi executive şi neinfluenţate de acestea (HCC nr. 24 din 10.09.2013, §48).
Având în vedere că unicii purtători ai puterii judecătoreşti sunt judecătorii, Curtea reţine că principiul independenţei judecătorilor reprezintă pilonul de bază al menţinerii puterii judecătoreşti ca o putere cu drepturi depline în arhitectura de organizare a puterii de stat. Principiul separaţiei şi colaborării puterilor impune acţiuni de menţinere a echilibrului acestora. Din aceste considerente, principiul independenţei judecătorilor reprezintă nu numai baza constituţională, ci şi măsura de control al respectării drepturilor şi capacităţilor puterii judecătoreşti în cadrul acţiunilor de menţinere a echilibrului puterilor statului (HCC nr. 24 din 10.09.2013, §49).
În același timp, Curtea a menționat că independența puterii judecătorești nu poate fi asigurată fără o independență instituțională și structurală (HCC nr. 24 din 10.09.2013, §50).
Curtea a reținut că înfăptuirea actului de justiție se realizează cu implicarea mai multor componente ajutătoare, subsecvente judecătorilor care reprezintă nemijlocit această putere (HCC nr. 24 din 10.09.2013, §51).
Asigurarea unui echilibru între puterile statului se reflectă și în gradul de proporționalitate al asigurării materiale a personalului administrativ, care în final contribuie la realizarea sarcinilor de către reprezentanții acestor trei puteri (HCC nr. 24 din 10.07.2013, §52).
II. Protecţia drepturilor fundamentale ale omului
2.1. Egalitatea și nediscriminarea
Curtea a relevat că respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului. […] Potrivit alineatului (2) al aceluiaşi articol [articolul 16 din Constituție], toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială (DCC nr. 14 din 08.10.2013[16], §26).
Curtea a reținut că majoritatea criteriilor enunțate în art.16 alin. (2) din Constituție se regăsesc în Legea cu privire la asigurarea egalității (DCC nr. 14 din 08.10.2013, §27).
În același timp, Curtea a observat că şirul criteriilor menționate în art. 1 alin. (1) din Lege nu este exhaustiv, discriminarea fiind interzisă și în bază de orice alt criteriu similar celor enumerate (DCC nr. 14 din 08.10.2013, §28).
Curtea a menționat că dreptul internaţional în materia drepturilor omului asigură atât dreptul la egalitate, cât şi dreptul de a nu fi supus discriminării pe criteriile specifice enumerate. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale şi Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului conţin prevederi în domeniul nediscriminării (DCC nr. 14 din 08.10.2013, §33).
Totodată, art.14 din Convenţia Europeană indică 13 motive de discriminare şi precizează că la această enumerare ar putea fi adăugat şi un alt criteriu ce ar putea rezulta „din orice altă situaţie”, astfel, această listă având un caracter indicativ, şi nu limitativ (DCC nr. 14 din 08.10.2013, §34).
Concomitent, în jurisprudența sa, Curtea a menționat că articolul 16 din Constituţie completează alte dispoziţii substanţiale ale Constituţiei şi nu are o existenţă independentă, aplicându-se numai pentru exercitarea drepturilor şi a libertăţilor garantate de dispoziţiile constituţionale. În consecinţă, articolul 16 urmează să se combine cu un alt articol constituţional, care garantează un drept [...] (DCC nr. 14 din 08.10.2013, §35).
Curtea a reiterat că articolul 16 din Constituţie intră în acţiune atunci când situaţia la care se referă dezavantajul implică una din condiţiile de exercitare a unui drept garantat sau dacă măsurile criticate vizează exercitarea unui drept garantat. Pentru ca articolul 16 să fie operabil, este suficient ca situaţia reglementată de normele contestate să intre în domeniul de aplicare al uneia sau mai multor dispoziţii ale Constituţiei, care garantează drepturi fundamentale [...] (DCC nr. 14 din 08.10.2013, §36).
2.2. Dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică
Respectarea şi apărarea demnităţii umane este o obligaţie a puterii publice. În acest context, excluderea pedepselor sau tratamentelor crude, inumane ori degradante este o condiţie a respectării demnităţii umane. Prin urmare, indiferent de natura infracţiunii comise, pedeapsa aplicată trebuie să respecte atributele inerente fiinţei umane (integritatea fizică şi psihică, demnitatea umană etc.) (HCC nr. 18 din 04.07.2013[17], §50).
Curtea Constituţională a invocat regula „fără derogare”, potrivit căreia acordarea consimţământului necesar efectuării unei intervenţii în domeniul sănătăţii este strâns legată de principiul intâietăţii fiinţei umane, consacrat în art. 2 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane în ceea ce priveşte aplicaţiile biologiei şi ale medicinei. În acelaşi context, potrivit art. 5 din această Convenţie, o intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză; această persoană primeşte în prealabil informaţii adecvate în privinţa scopului şi naturii intervenţiei, precum şi în privinţa consecinţelor şi riscurilor; persoana vizată poate în orice moment să îşi retragă în mod liber consimţământul (HCC nr. 18 din 04.07.2013, §52).
Cât priveşte aspectul volitiv, Curtea a subliniat că o chestiune importantă referitoare la aplicarea tratamentului medical este consimţământul persoanei. Acest lucru se raportează la respectul pentru demnitatea conştientizată, la acordul non-coercitiv, prin care se recunoaşte autonomia persoanei de a lua propriile decizii; în cele mai dese cazuri, acest fapt ar fi acceptat de către instanţe, atunci când chestiunea tratamentului este pusă în discuţie (HCC nr. 18 din 04.07.2013, §53).
În privinţa intervenţiilor medicale la care este supusă persoana deţinută împotriva voinţei sale, chiar şi în cazul unei măsuri care este o necesitate terapeutică din punct de vedere al unor principii de medicină bine cunoscute, Curtea Europeană a statuat că trebuie să se demonstreze în mod convingător că a existat o necesitate medicală şi că există şi sunt respectate garanţiile procedurale pentru o asemenea decizie (a se vedea Nevmerzhitsky v. Ucraina, §94) (HCC nr. 18 din 04.07.2013, §55).
Astfel, Curtea a reținut că tratamentele medicale, ca măsuri de siguranţă, pot fi aplicate în măsura în care au fost acceptate de persoană, dacă nu aduc atingere gravă persoanei, dacă există avizul medical privind aplicarea tratamentului respectiv şi sunt respectate garanţiile procedurale pentru o asemenea decizie (HCC nr. 18 din 04.07.2013, §56).
Totodată, Curtea a subliniat că pedeapsa penală este atât o măsură de constrângere statală, cât şi un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului, având drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Însă executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate (HCC nr. 18 din 04.07.2013, §68).
Curtea a reținut că prin aplicarea unei pedepse se urmăreşte nu pierderea demnităţii umane a celui condamnat sau neglijarea demnităţii umane a victimei, ci, dimpotrivă, recâştigarea demnităţii umane a celor direct implicaţi, cu efectul deplinei reintegrări sociale a condamnatului şi al completei vindecări a rănilor/daunelor suferite de victima infracţiunii (HCC nr. 18 din 04.07.2013, §70).
Urmând raţionamentele Curţii Europene privind respectarea demnităţii umane în cadrul aplicării tratamentelor medicale [...], Curtea a reținut că, fiind o intervenţie în domeniul sănătăţii, care urmează a fi aplicată unei persoane adulte şi sănătoase mental, castrarea chimică nu ar trebui să fie efectuată decât cu consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză al persoanei vizate (HCC nr. 18 din 04.07.2013, §79).
În acest context, Curtea a împărtăşit viziunea CPT privind garanţiile inerente demnităţii umane în cazul aplicării castrării chimice (tratamentul antiandrogen): consimţămantul liber şi în cunoştinţă de cauză al deţinuţilor ar trebui să fie obţinut înainte de începerea tratamentului antiandrogen; nici un deţinut nu ar trebui să fie constrâns să accepte un tratament antiandrogen; procedură completă şi detaliată cu privire la tratamentul antiandrogen, incluzând măsuri adecvate de protecţie, precum: criteriile de includere şi excludere pentru un astfel de tratament; examene medicale înainte, în timpul şi după tratament; accesul la consultarea, în exterior, inclusiv acordarea celui de-al doilea aviz independent; evaluarea periodică a tratamentului de către o autoritate medicală independentă (HCC nr. 18 din 04.07.2013, §81).
În acest context, Curtea a considerat că prin instituirea obligativităţii aplicării măsurii de siguranţă castrarea chimică, fără consimţământul deplin şi informat al persoanei, fără o evaluare medicală individuală a necesităţii aplicării ei, fără o monitorizare ulterioară şi neînsoţită de psihoterapie, nu s-a ţinut cont de garanţiile respectării demnităţii umane, se încalcă dreptul fundamental al persoanei la integritate fizică şi psihică, garantat de articolul 24 alin. (1) şi (2) din Constituţie, şi se aduce atingere articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi articolelor 2 şi 5 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi ale medicinei (HCC nr. 18 din 04.07.2013, §83).
2.3. Accesul liber la justiţie
2.3.1. Contestarea actelor Consiliului Superior al Magistraturii
În sensul lipsei caracterului absolut al „accesului liber la justiție”, este de reținut că acest principiu vizează dreptul persoanei de a sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că-i sunt încălcate drepturile, iar nu faptul că acest drept nu poate fi supus unor condiționări. Competența de a stabili regulile de desfășurare a procedurii în fața instanțelor judecătorești, potrivit art.115 alin. (4) din Constituție, îi revine legiuitorului (HCC nr. 17 din 02.07.2013[18], §38).
Evaluând modalitatea de examinare a contestărilor de către Consiliul Superior al Magistraturii în raport cu dreptul magistraţilor de a contesta aceste hotărâri în faţa Curţii Supreme de Justiţie, în partea ce se referă la emiterea şi adoptarea acestor hotărâri, Curtea Constituţională a conchis că accesul la justiţie pentru magistraţi nu este limitat (HCC nr. 17 din 02.07.2013, §39).
Curtea a reținut că, în activitatea sa, Consiliul Superior al Magistraturii examinează contestările magistraţilor pe fond cu respectarea tuturor garanţiilor procedurale prevăzute de art. 6 al Convenţiei Europene. Altfel spus, în examinarea contestaţiilor Consiliul Superior al Magistraturii acţionează în calitate de primă autoritate (HCC nr. 17 din 02.07.2013, §40).
Curtea Constituţională a relevat că majoritatea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii o constituie judecătorii, care sunt independenţi şi se bucură de încrederea întregului corp judecătoresc din Republica Moldova (HCC nr. 17 din 02.07.2013, §41).
Pe de altă parte, examinarea contestărilor magistraţilor de către Curtea Supremă de Justiţie în baza art. 25 al Legii 947-XIII, adică în partea referitoare la procedura de emitere şi adoptare, trebuie înţeleasă ca o examinare în drept a hotărârilor contestate ale Consiliului Superior al Magistraturii (HCC nr. 17 din 02.07.2013, §42).
[...] Examinarea în drept a hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii înseamnă verificarea deplină a respectării de către Consiliul Superior al Magistraturii, în procesul examinării pe fond a contestărilor şi de adoptare a deciziilor, a tuturor garanţiilor procedurale prevăzute de art. 6 §1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (HCC nr. 17 din 02.07.2013, §43).
[...] Parlamentul Republicii Moldova a stabilit în mod justificat că Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) examineaza pe fond, cu respectarea tuturor garanţiilor procedurale (art.6 §1 al Convenţiei Europene), toate contestările magistraţilor, iar Curtea Supremă de Justiţie examinează contestările aduse împotriva hotărârilor CSM în partea ce ţine de drept (HCC nr. 17 din 02.07.2013, §46).
În acest sens, Parlamentul a considerat că autoritatea Consiliului Superior al Magistraturii, organ electiv format în majoritate din judecători aleşi de întregul corp judecatoresc, întruneste criteriile necesare pentru a acţiona ca o instanţă de judecată independentă şi imparţială, numită în baza legii (HCC nr. 17 din 02.07.2013, §47).
Chiar dacă în componenţa CSM-ului se regăsesc şi membri numiţi pe criterii politice, printre care doi membri ex-officio – Ministrul Justiţiei şi Procurorul General, numiţi şi controlaţi politic şi care nu întrunesc criteriile de independenţă şi imparţialitate –, în principiu, majoritatea CSM, constituită din judecători independenţi, poate asigura adoptarea unor hotărâri corecte (HCC nr. 17 din 02.07.2013, §48).
Pe de altă parte, examinarea contestaţiilor împotriva hotărârilor CSM de către Curtea Supremă de Justiţie în partea ce ţine de procedura de adoptare şi emitere, adică în drept, asigură verificarea integrală a echității procedurilor judiciare de care au beneficiat contestatarii la examinarea pe fond, permite anularea sau modificarea acestor hotărâri atunci când este cazul (HCC nr. 17 din 02.07.2013, §49).
În consecinţă, Curtea Constituţională a considerat că procedura de examinare mai puţin costisitoare a contestaţiilor magistraţilor, care asigură celeritatea, fără a prejudicia respectarea tuturor garanţiilor procedurale, corespunde atât intereselor magistraţilor, cât şi interesului obiectiv al statului (HCC nr. 17 din 02.07.2013, §50).
2.3.2. Competenţa judecătoriei militare
Curtea a reţinut că Legea Supremă consacră accesul liber la justiţie nu numai ca un drept fundamental, recunoscut fiecărei persoane, dar, mai presus de toate, ca un principiu imanent al sistemului de garanţii al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest aspect este fundamentat de prevederile art. 15 din Constituţie, potrivit căruia: „Cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea” (HCC nr. 20 din 16.07.2013[19], §30).
Curtea a observat că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a subliniat că mecanismul de garantare al Convenţiei Europene urmăreşte protecţia unor drepturi efective şi concrete, şi nu a unor drepturi teoretice şi iluzorii. În virtutea acestui principiu de interpretare, statele nu trebuie să recunoască doar accesul persoanelor la o instanță, ci trebuie să asigure independenţa şi imparţialitatea acelei instanțe. Independenţa şi imparţialitatea, consacrate de art. 6 §1 din Convenţia Europeană, nu sunt doar caracteristici ale instanţei de judecată, ci şi drepturi cu valoare absolută ale persoanei, acestea neputând face obiect al limitărilor sau renunţărilor (HCC nr. 20 din 16.07.2013, §35).
Criteriile independenţei unei instanţe în raport cu celelalte puteri au fost precizate în jurisprudenţa Curţii Europene şi sunt următoarele: modul de desemnare şi durata mandatului judecătorilor (Le Compte, Van Leuven şi De Meyere vs. Belgia, 1981), existenţa garanţiilor împotriva presiunilor exterioare (Piersack vs. Belgia, 1982) şi posibilitatea de a se verifica dacă instanţa prezintă sau nu aparenţa de independenţă (Delcourt vs. Belgia, 1970) (HCC nr. 20 din 16.07.2013, §36).
Din punct de vedere organic, independenţa judecătorilor se verifică după modul de numire a judecătorilor şi durata mandatului acestora. Din punct de vedere funcţional, independenţa se verifică în raport cu alte organe ale statului şi faţă de părţi. Independenţa judecătorilor – indiferent dacă este funcţională sau organică – priveşte întreaga activitate jurisdicţională, în întregul său. Ea nu are efecte numai asupra procedurii publice, ci şi asupra activităţilor anterioare (ex: stabilirea termenului de judecată) sau posterioare acestei faze (ex: deliberarea şi redactarea hotărârii) (HCC nr. 20 din 16.07.2013, §37).
Astfel, Curtea a reiterat că justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti, unde cauzele sunt judecate liber, excluzându-se orice presiune asupra judecătorilor. Nici puterea legislativă, nici cea executivă nu sunt în drept să intervină în activitatea autorităţii judecătoreşti. În aplicarea legii, independenţa judecătorilor exclude subordonarea şi ierarhia (HCC nr. 20 din 16.07.2013, §39).
Potrivit Curţii Europene, Convenţia Europeană nu interzice ca tribunalele militare să decidă asupra acuzaţiilor în materie penală împotriva membrilor personalului subordonat armatei, cu condiţia să fie respectate garanţiile de independenţă şi imparţialitate prevăzute de articolul 6 §1 (cauzele Morris vs. Regatul Unit al Marii Britanii, 26 februarie 2002, §59, Cooper vs. Regatul Unit al Marii Britanii, 16 decembrie 200, §106 şi Onen vs. Turcia,10 februarie 2004) (HCC nr. 20 din 16.07.2013, §44).
Curtea a observat că, potrivit cadrului legal, judecătoria militară, după statutul juridic, este o instanţă judecătorească specializată, face parte din sistemul judecătoresc al Republicii Moldova şi este asimilată judecătoriilor de drept comun în problemele organizării şi funcţionării (HCC nr. 20 din 16.07.2013, §47).
[...] Procedura de numire, promovare, transferare și sancţionare a judecătorilor este aplicată, conform legislaţiei în vigoare, de către Consiliul Superior al Magistraturii şi pentru judecătorii din sistemul instanţelor judecătoreşti militare (HCC nr. 20 din 16.07.2013, §48).
Judecătorul militar este învestit constituţional cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei, pe care le exercită pe baza profesională, are calitatea de magistrat, face parte din corpul magistraţilor şi este numit în funcţie de către Preşedintele Republicii Moldova la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorii din judecătoria militară sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili. Singura condiţie suplimentară pe care trebuie să o îndeplinească judecătorul militar este aceea de a fi militar activ (HCC nr. 20 din 16.07.2013, §49).
Mai mult decât atât, este de reţinut faptul că judecarea cauzelor penale se efectuează de către judecătoria militară la fel ca şi în instanţele din întreg sistemul judecătoresc, conform Codului de procedură penală, precum şi conform prevederilor altor legi. Concomitent, potrivit art. 42 alin. (6) din Codul de procedură penală: „În cazul în care există concurs de competenţă între judecătoria militară şi judecătorie, cauza se judecă de către judecătorie” (HCC nr. 20 din 16.07.2013, §50).
Curtea a menționat că legalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţa judecătorească militară este verificată de către Curtea de Apel și Curtea Supremă de Justiție în ordine de apel și recurs (HCC nr. 20 din 16.07.2013, §51).
Astfel, organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti asigură controlul judiciar asupra hotărârilor instanţei militare prin posibilitatea exercitării căilor de atac în condiţiile legii, ceea ce, la rândul său, constituie o garanţie a legalităţii hotărârilor adoptate (HCC nr. 20 din 16.07.2013, §52).
[...] Curtea Constituţională a considerat că, în condiţiile în care hotărârile Judecătoriei Militare sunt susceptibile controlului a două instanţe civile ierarhic superioare, există toate garanţiile necesare ca drepturile procesuale ale persoanelor [...] să fie protejate efectiv, fără discriminare și să fie restabilite atunci când sunt încalcate de instanţa militară de fond, astfel prevederile contestate fiind în conformitate cu articolele 16 și 20 ale Constituţiei Republicii Moldova (HCC nr. 20 din 16.07.2013, §56).
2.3.3. Temeiurile de revizuire a hotărârilor judecătoreşti
Curtea a menționat că, revizuirea fiind o cale de retractare, şi nu de reformare a hotărârii, în cadrul acesteia, în baza unor temeiuri strict prevăzute de lege, are loc redeschiderea procesului (HCC nr. 16 din 25.06.2013[20], §58).
Curtea a subliniat că problema esențială în reglementarea corectă a căilor de atac extraordinare constă în găsirea unor ”ipoteze de mijloc”, care să împace ambele cerințe, pe de o parte, principiul autorității de lucru judecat și, pe de altă parte, necesitatea pronunțării unei hotarâri judecătorești legale și întemeiate. Așadar, este necesară identificarea unor ipoteze mediane, care să asigure respectarea dreptului la un proces echitabil și a principiului securității raporturilor juridice (HCC nr. 16 din 25.06.2013, §60).
Temeiurile de revizuire urmează a fi prevăzute în legislație în mod obiectiv și exhaustiv, astfel încât nici o parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei. Instanţele care se pronunță asupra revizuirii trebuie să-și exercite competența pentru a corecta erorile judiciare, omisiunile justiţiei și asigura respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, dar nu pentru a efectua o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar simpla existenţă a două opinii diferite cu privire la aceeaşi chestiune nu poate reprezenta un temei de reexaminare (HCC nr. 16 din 25.06.2013, §61).
Astfel, Curtea a reținut că o derogare de la principiul res judicata este justificată doar atunci când este necesară datorită unor circumstanţe esenţiale şi convingătoare (HCC nr. 16 din 25.06.2013, §62).
Curtea a reiterat că la stabilirea temeiurilor de revizuire este necesar ca legiuitorul să urmărească menținerea unui echilibru între respectarea dreptului la un proces echitabil și a principiului securității raporturilor juridice (HCC nr. 16 din 25.06.2013, §63).
Totodată, abrogarea temeiului de revizuire a hotărârilor judecătorești irevocabile pronunțate cu aplicarea unei legi declarată neconstituțională nu reprezintă în sine o soluție de mediere, ci, dimpotrivă, prin aceasta se ignorează normele constituționale. Or, Constituția Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege și nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituției nu are putere juridică (art. 7 din Constituție). Ba mai mult, art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că, în caz de coliziune între normele Codului şi prevederile Constituţiei Republicii Moldova, se aplică prevederile Constituţiei (HCC nr. 16 din 25.06.2013, §64).
Curtea a considerat că reglementarea unui mijloc procedural care să permită retractarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, pronunțate de o instanță judecătorească cu încălcarea principiilor constituționale, nu este de natură să încalce dreptul la un proces echitabil și principiul securității raporturilor juridice. O hotărâre judecătorească, deși definitivă și irevocabilă, nu poate fi considerată legală atât timp cât se intemeiază pe un act normativ contrar prevederilor Legii Supreme (HCC nr. 16 din 25.06.2013, §65).
Curtea a reținut că principiul stabilității raporturilor juridice nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unor norme neconstituționale. Posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătorești pronunțate cu încălcarea Constituției constituie singura modalitate de contracarare a efectelor unei legi care contravine principiilor constituționale, ce garantează drepturile și libertățile fundamentale (HCC nr. 16 din 25.06.2013, §66).
Curtea a reținut că excluderea, prin Legea nr. 29 din 6 martie 2012, a temeiului cuprins la art. 449 lit.f) din Codul de procedură civilă lipseşte persoanele de un remediu intern efectiv al apărării drepturilor sale și constituie o limitare nepermisă a mijloacelor procedurale care asigură dreptul persoanelor la o satisfacție efectivă. Or, într-o societate democratică, în care respectarea și ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială, este inadmisibil ca un drept consfințit deja de legislație să fie diminuat (HCC nr. 16 din 25.06.2013, §82).
Concluzionând, Curtea a menționat necesitatea persoanei de a beneficia de posibilitatea retractării unei hotărâri judecătorești prin intermediul revizuirii în cazul în care prin hotărârea Curții Constituționale s-a constatat că prin actul normativ declarat neconstituțional și care a fost aplicat la emiterea hotărârii judecătorești irevocabile s-au încălcat drepturile și libertățile fundamentale garantate de Constituție și Convenția Europeană, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate (HCC nr. 16 din 25.06.2013, §84).
2.3.4. Executarea hotărârilor judecătoreşti
2.3.4.1. Acordarea unui termen-limită pentru executarea benevolă a hotărârilor judecătorești
Curtea a reținut că executarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă ultima etapă a procesului judiciar și constituie un drept consfinţit cumulativ de articolele 20 şi 120 din Legea Supremă. Un act executoriu neexecutat sau, altfel zis, o justiţie formală nu poate să asigure atingerea scopului de bază - protejarea drepturilor şi libertăţilor omului, proclamate de actele normative naţionale şi internaţionale (HCC nr.1 din 15.01.2013[21], §62).
În contextul celor expuse, Curtea precizează că, întrucât este posibil ca debitorul să nu îndeplinească benevol obligaţia dispusă de instanţă, legiuitorul a instituit un ansamblu de mijloace procesuale pentru realizarea efectivă de către creditor a dreptului statuat fie prin horărârea instanţei de judecată, fie prin alt înscris, care are putere executorie (HCC nr.1 din 15.01.2013, §65).
Curtea a notat că executarea silită a unei hotărâri judecătorești intervine doar atunci când debitorul refuză să execute benevol horărârea. Adică neexecutarea voluntară a unui titlu executoriu deschide calea executării silite (HCC nr.1 din 15.01.2013, §69).
Întrucât executarea hotărârilor judecătorești este parte integrantă a procesului judiciar, Curtea a reținut că stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului de executare constituie o prerogativă exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură (HCC nr.1 din 15.01.2013, §71).
Curtea a menționat că principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a-l utiliza în formele şi în condițiile prevăzute de lege (HCC nr.1 din 15.01.2013, §74).
Curtea a reținut de principiu că acordarea posibilității debitorului de a executa benevol documentul executoriu înainte de a trece la executarea silită a bunurilor acestuia reprezintă o formalitate necesară, stabilită în interesul debitorului, pentru a-i acorda un răgaz în vederea îndeplinirii obligaţiei care i se incumbă (HCC nr.1 din 15.01.2013, §75).
De asemenea, Curtea a relevat că prevederile art.60 alin.(3) din Codul de executare, prin care se instituie un termen de executare benevolă a hotărârilor judecătorești, constituie o opțiune acordată de către legiuitor debitorului pentru realizarea propriilor obligații până la aplicarea forței coercitive a statului (HCC nr.1 din 15.01.2013, §76).
Concomitent, Curtea a notat că, în lipsa unei norme care să consacre modalități de executare benevolă a hotărârilor judecătoreşti, pot fi declanşate proceduri individuale de executare silită, care, în mod inevitabil, ar avea ca efect blocaje, inclusiv în funcţionarea instituţiilor publice, în cazul în care statul apare în calitate de debitor (HCC nr.1 din 15.01.2013, §80).
De asemenea, Curtea a notat că termenul de 15 zile acordat pentru executarea benevolă nu este de natură să contravină principiului liberului acces la justiție și nici să încalce dreptul la un proces echitabil, deoarece reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau procesual – inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia (HCC nr.1 din 15.01.2013, §86).
Curtea a constatat că adoptarea de către legiuitor a unor modificări ale normelor incidente în materia executării, prin care se instituie procedura de executare benevolă a hotărârii judecătorești, nu este de natură să restricționeze dreptul la obținerea unei satisfacții echitabile, precum și nu exclude obligativitatea hotărârii judecătorești pentru debitor. Or, prin prisma articolului 120 din Legea Supremă, obligativitatea hotărârii judecătorești apare în momentul în care aceasta devine definitivă și nu este condiționată de înaintarea de către creditor a documentului executoriu către executorul judecătoresc (HCC nr.1 din 15.01.2013, §97).
Pornind de la obligația pozitivă a statului de a asigura executarea hotărârilor judecătorești, Curtea a reținut că instituția procesuală a “executării silite”, suplimentar obligației debitorului de a executa benevol horărârea judecătorească din momentul în care aceasta devine definitivă, constituie un instrument necesar care facilitează obținerea de către creditor a drepturilor atribuite prin documentul executoriu (HCC nr.1 din 15.01.2013, §98).
Curtea a reținut că instituirea de către legiuitor a termenului de 15 zile pentru executarea benevolă a hotărârii judecătorești nu este de natură să încalce termenul rezonabil, asigură un just echilibru între mijloacele folosite și scopul urmărit, respectând exigențele unui stat de drept și, prin urmare, nu aduce atingere substanței dreptului protejat de art.1 al Protocolului nr.1 la Convenția Europeană (HCC nr.1 din 15.01.2013, §112).
2.3.4.2. Sancționarea repetată pentru neexecutarea actelor judecătorești şi principiul non bis in idem
Potrivit articolului 120 din Constituţie, este obligatorie respectarea sentinţelor şi a altor hotărâri definitive ale instanţelor judecătoreşti, precum şi colaborarea solicitată de acestea în timpul procesului, al executării sentinţelor şi a altor hotărâri judecătoreşti definitive. Caracterul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti se exprimă prin obligativitatea executării acestora (HCC nr. 13 din 11.06.2013[22], §52).
Raportând dispoziţiile constituţionale ale articolului 120 la prevederile constituţionale ale articolului 20, rezultă că accesul la justiţie semnifică nu doar posibilitatea juridică efectivă de a se adresa unui organ de plină jurisdicţie pentru soluţionarea unei contestaţii şi obţinerea unei satisfacţii, ci şi dreptul de a cere executarea hotărârii obţinute. Astfel, executarea hotărârilor judecătoreşti trebuie privită ca o parte integrantă a procesului de judecată (HCC nr. 13 din 11.06.2013, §53).
Curtea Europeană a reiterat în repetate rânduri că statul are obligaţia pozitivă să organizeze un sistem de executare a hotărârilor judecătoreşti, care să fie eficient atât în practică, cât şi în drept, precum şi să asigure executarea acestor hotărâri fără întârzieri nejustificate, în caz contrar, acest fapt angajează responsabilitatea statului în temeiul articolului 6 §1 din Convenţia Europeană (HCC nr. 13 din 11.06.2013, §58).
În context şi în lumina constatărilor Curţii Europene, Curtea a menţionat că dreptul la executarea unei hotărâri judecătoreşti constituie parte integrantă a dreptului de acces la justiţie (HCC nr. 13 din 11.06.2013, §60).
Principiul non bis in idem derivă din normele constituţionale ale articolelor 4, 21 şi 25 din Constituţie. Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă a devenit un principiu fundamental şi incontestabil al oricărui sistem de drept şi este garantat de normele actelor internaţionale, la care a aderat şi Republica Moldova (HCC nr. 13 din 11.06.2013, §61).
Curtea a observat că în jurisprudența sa Curtea Europeană reaminteşte că articolul 4 al Protocolului nr.7 are drept scop interzicerea repetării procedurilor penale închise definitiv, evitând ca o persoană să fie urmărită sau pedepsită penal de două sau mai multe ori pentru aceeaşi infracţiune […]. Astfel, principiul non bis in idem poate fi invocat doar dacă cel puţin două proceduri independente şi diferite privind aceeaşi acuzare se încheie cu mai mult de o condamnare. […] (HCC nr. 13 din 11.06.2013, §66).
Curtea a observat că, în vederea asigurării implementării articolului precitat, pentru neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executarea hotărârii instanţei de judecată art.318 din Codul contravenţional stabileşte sancţiune sub formă de amendă (HCC nr. 13 din 11.06.2013, §70).
În acelaşi timp, Curtea a reţinut că persistenţa aceloraşi fapte, după aplicarea sancţiunii contravenţionale, poate atrage şi răspunderea penală a persoanei (art.320 din Codul penal) (HCC nr. 13 din 11.06.2013, §71).
Curtea a menționat că, în corespundere cu jurisprudența Curții Europene, majoritatea contravenţiilor intră în câmpul de aplicare al „materiei penale” din Convenţia Europeană. Astfel, Curtea Europeană a decis că, în pofida depenalizării anumitor infracţiuni, caracterul atât preventiv, cât şi coercitiv al sancţiunilor administrative de substituţie este suficient, în corespundere cu articolul 6 din Convenţia Europeană, pentru a stabili natura penală a infracţiunii […]. În consecinţă, sunt aplicabile garanţiile prevăzute nu doar de art. 6 în materie penală (inclusiv prezumţia de nevinovăţie), ci şi celelalte garanţii, mai generale (art. 7 din Convenţie, dublul grad de jurisdicţie etc.), inclusiv principiul non bis in idem. Ca urmare, o persoană sancţionată contravenţional nu ar putea fi cercetată penal (chiar dacă ar fi achitată) pentru acceaşi faptă (HCC nr. 13 din 11.06.2013, §74).
Cu referire la aplicarea eficientă a sancţiunilor pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, Curtea a relevat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat că neexecutarea unei obligaţii legale constituie o infracţiune instantanee, care este completamente consumată prin omisiunea de a îndeplini acţiunea prescrisă de lege. O astfel de infracţiune se realizează la un moment dat printr-un fapt unic. […] (HCC nr. 13 din 11.06.2013, §77).
În context, aplicând mutatis mutandis raționamentele Curții Europene în decizia Smolickis vs. Letonia, Curtea a reținut că prima sancționare conform prevederilor articolului 318 din Codul contravenţional şi a doua conform prevederilor articolului 320 din Codul penal se referă la perioade distincte, între care nu există suprapunere, chiar dacă inerţia persoanei sancționate faţă de executarea hotărârii judecătoreşti era aceeaşi înainte, pe parcursul şi între cele două perioade (HCC nr. 13 din 11.06.2013, §82).
Deoarece debitorul s-a obstinat să nu execute hotărârea judecătorească devenită executorie după prima sa sancționare contravențională, cea de-a doua sancționare penală se întemeiază pe refuzul său repetat, însă totuşi distinct, de a se conforma legii (HCC nr. 13 din 11.06.2013, §83).
Curtea a reținut că sancţionarea repetată pentru neexecutarea unei obligaţii legale nu este incompatibilă cu principiul non bis in idem, dacă se face distincţie între cele două perioade de referinţă, prin specificarea clară a limitelor temporale respective (HCC nr. 13 din 11.06.2013, §86).
Din aceste considerente, după aplicarea primei sancţiuni, autorităţile urmează să consemneze un nou termen pentru executarea obligaţiei, astfel încât, la expirarea acestui nou termen, persoana să poată fi din nou trasă la răspundere (HCC nr. 13 din 11.06.2013, §87).
Prin urmare, dacă se respectă condiţiile enunţate, sancţionarea repetată a persoanei pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive nu vizează una şi aceeaşi infracţiune (faptă) continuă, nu este incompatibilă cu principiul non bis in idem şi nu încalcă articolele 20, 21, 25 din Constituție și, respectiv, articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană (HCC nr. 13 din 11.06.2013, §88).
2.3.5. Măsurile asiguratorii aplicate de instanța de judecată
Suspendarea actului administrativ constituie o formă a asigurării acțiunii, instituție procesuală, care prevede un şir de măsuri ce garantează posibilitatea realizării pretenţiilor din acţiune în cazul satisfacerii acesteia, contribuie real la executarea ulterioară a hotărârii judecătoreşti adoptate şi este un mijloc eficient de protecţie a drepturilor subiective ale participanţilor la proces (HCC nr. 31 din 01.10.2013[23], §59).
Curtea a reținut că, potrivit normelor procesual-civile, asigurarea acţiunii este un act procesual pe care îl dispune instanţa la solicitarea participanţilor la proces, iar garanția acordată reclamantului, inclusiv prin art. 21 alin.(1) și (2) din Legea contenciosului administrativ, are drept scop înlăturarea producerii efectelor actului administrativ atacat, care ar putea fi ireparabile (HCC nr. 31 din 01.10.2013, §60).
Curtea a reținut că dreptul de a solicita instanței de judecată suspendarea actului administrativ constituie o veritabilă garanţie împotriva abuzului autorităţii administrative, ale cărei acte de autoritate beneficiază de caracterul executoriu (HCC nr. 31 din 01.10.2013, §66).
Concomitent, Curtea a reținut că, în vederea evitării abuzurilor din partea reclamantului, legislația procesuală civilă lasă judecătorului posibilitatea de a aprecia întinderea şi caracterul real, ireversibil al prejudiciului, a cărui producere iminentă este invocată de reclamant (HCC nr. 31 din 01.10.2013, §70).
În acest context, Curtea a menționat că măsurile provizorii, aplicate în fiecare caz separat examinat de instanța de judecată, țin de substanța obiectului acțiunii. Instanța urmează să dispună măsura provizorie, care menține starea de fapt pe durata examinării cauzei, în circumstanțe în care în mod plauzibil se afirmă un risc al unei pagube ireparabile (HCC nr. 31 din 01.10.2013, §72).
Curtea a reținut că prin norma cuprinsă la art. 21 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ Parlamentul a aplicat un tratament diferențiat faţă de actele emise de Banca Națională în raport cu actele emise de restul autorităților publice, cu excepția actelor ce țin de retragerea licenței și lichidarea băncii, care nu mai pot constitui un proces reversibil în urma pierderii încrederii de către deponenți, scopul primordial fiind protecţia drepturilor creditorilor şi garantarea administrării corespunzătoare a băncii supuse lichidării. Mai mult, Curtea a observat că retragerea licenței constituie inclusiv o măsură premergătoare inițierii procesului de lichidare, iar potrivit Legii instituţiilor financiare, la examinarea litigiului privind retragerea licenței instanța de judecată poate doar să recunoască faptul că acţiunile Băncii Naţionale faţă de bancă sunt ilegale, retragerea licenţei rămânând în vigoare. În respectiva situație Banca Naţională urmează să repare prejudiciile materiale cauzate băncii (HCC nr. 31 din 01.10.2013, §74).
De asemenea, Curtea a menționat că, spre deosebire de retragerea licenței și lichidarea unei bănci, nu toate actele emise de Banca Națională, potrivit prevederilor contestate, duc la un proces ireversibil. Ba mai mult, în contextul celor expuse supra, suspendarea executării acestora nu constituie o regulă aplicată de instanța de judecată, ci intervine ca o măsură de excepție, în urma examinării individuale a fiecărei cauze deduse instanței spre soluționare (HCC nr. 31 din 01.10.2013, §75).
Curtea a reținut că instanța urmează să acționeze cu diligență în cazul suspendării actului, luând în considerare necesitatea protejării intereselor deponenţilor, păstrării secretului depozitelor, precum și neadmiterii riscului excesiv în sistemul financiar (HCC nr. 31 din 01.10.2013, §76).
Curtea a reținut că, întrucât potrivit art.114 din Constituție justiţia se realizează în numele legii doar de instanţele judecătoreşti, acestea urmează să dispună de plenitudinea prerogativelor procesuale pentru soluționarea justă a cauzei, fără stabilirea unor limitări nejustificate în acțiunile care urmează a fi întreprinse, pentru ca la realizarea scopului final hotărârea judecătorească să nu devină doar una iluzorie (HCC nr. 31 din 01.10.2013, §77).
Curtea a constatat că unele prevederi derogatorii din cele supuse controlului constituționalității constituie o restrângere nejustificată impusă de legiuitor sub aspectul independenței activității instanțelor judecătorești, iar limitarea prerogativei acordate reclamantului de a putea solicita instanței suspendarea actului administrativ, ca măsură asiguratorie până la pronunțarea hotărârii, face imposibilă apărarea persoanei împotriva încălcării neîntemeiate a drepturilor şi libertăţilor sale constituţionale și nu creează garanţii suplimentare de asigurare a legalităţii, fapt ce contravine articolelor 6, 20 alin. (1) și 114 din Constituție (HCC nr. 31 din 01.10.2013, §78).
2.4. Dreptul la libertatea opiniei şi a exprimării
Curtea a atestat, aplicativ la grupurile sociale şi politice, precum sunt partidele sau organizaţiile social-politice, că libertatea exprimării, statuată de art.32 din Constituţie, prevalează asupra dreptului la asociere în partide politice, garantat de art.41 din Constituţie. Or, persoanele se asociază în partide politice pentru exercitarea liberă a dreptului la exprimarea opiniilor şi a opţiunilor politice. În acest sens, restrângerea libertăţii de exprimare a membrilor unei formaţiuni politice are drept consecinţă colaterală restrângerea dreptului lor la asociere (HCC nr. 12 din 04.06.2013[24], §90).
Constituţia, prin art.32, garantează oricărui cetăţean dreptul de a se exprima liber în public prin cuvânt, imagine sau prin alt mijloc posibil. Din această garanţie constituţională, în special din sintagma „prin […] imagine sau prin alt mijloc posibil”, rezultă că persoanele şi formaţiunile politice în care acestea se asociază pot să se exprime liber, inclusiv prin simbolurile politice adoptate de către ele (HCC nr. 12 din 04.06.2013, §91).
Libertatea exprimării este un drept esenţial în sistemul constituţional al Republicii Moldova. În acelaşi timp, este un drept ce poate afecta substanţial drepturile altor persoane (HCC nr. 12 din 04.06.2013, §92).
Curtea a constatat că libertatea exprimării nu este un drept absolut, fiind susceptibil de restrângeri generale ce sunt admise pentru majoritatea drepturilor prin prisma restrângerilor comune reglementate de art.54 din Constituţie. Astfel, restricţiile ce pot fi impuse de stat urmează a fi prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să nu aducă atingere existenţei libertăţii exprimării. De asemenea, aceste ingerinţe pot fi aplicate de stat numai dacă sunt necesare într-o societate democratică şi dacă sunt proporţionale cu situaţia care le-a determinat (HCC nr. 12 din 04.06.2013, §93).
Articolul 32 alin.(3) din Constituţia Republicii Moldova, reflectând articolul 10 §3 al Convenţiei [Europene pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale], enumeră manifestările, în exercitarea dreptului la libertatea opiniei şi exprimării, care sunt interzise prin lege şi sancţionate („contestarea şi defăimarea statului şi a poporului, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică, precum şi alte manifestări ce atentează la regimul constituţional”). Această prevedere necesită reglementare legislativă în vederea identificării cazurilor în care limitarea constituţională poate fi aplicată atunci când există un pericol real. Limitele cerute sau posibile specificate în art.32 exclud expres posibilitatea restricţionării libertăţii de exprimare atunci când exerciţiul acesteia nu pune în pericol interesele şi valorile protejate de Constituţie (HCC nr. 12 din 04.06.2013, §123).
2.5. Libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice
Curtea a constatat că lichidarea unui partid poate surveni doar în cazuri excepţionale. În acest sens şi Comisia de la Veneţia în Instrucţiunile privind interzicerea şi dizolvarea partidelor politice şi măsuri analogice din 1999 a subliniat: „Interzicerea sau dizolvarea partidelor politice, ca măsură cuprinzătoare, urmează a fi aplicată cu maximă reținere”. Conform Instrucţiunilor, încetarea existenţei partidului este îndreptăţită doar „în cazul partidelor care pledează pentru aplicarea violenţei sau uz de violenţă ca mijloc politic de a răsturna ordinea constituţională democratică, prin aceasta subminând drepturile şi libertăţile garantate de Constituţie” (HCC nr. 12 din 04.06.2013, §117).
În acelaşi sens, OSCE/BIDDO şi Comisia de la Veneţia în Instrucţiunile privind reglementarea partidului politic au stabilit: „[…] posibilitatea de dizolvare sau interzicere a formării partidului politic urmează a fi aplicată cu atenţie şi doar în cazuri extreme. Partidele politice nu trebuie niciodată dizolvate pentru încălcări minore de conduită administrativă sau operaţională. [...] La fel, un partid politic nu ar trebui să fie interzis sau dizolvat din cauză că ideile lui nu sunt favorabile, populare sau sunt ofensatoare. Dacă partidul vizat nu aplică violenţa şi nu ameninţă pacea civică sau ordinea democratică constituţională a ţării, atunci nu este îndreptăţită nici interzicerea, nici dizolvarea” (HCC nr. 12 din 04.06.2013, §118).
Curtea a constatat că în Republica Moldova, din cauza utilizării de către Partidul Comuniştilor din Republica Moldova începând din 1994 a simbolurilor secera şi ciocanul, legătura între simbol şi ideologia comunistă totalitară promovată de Partidul Comunist al RSSM sau PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice) urmează a fi considerată ca fiind mai îndepărtată. În aceste circumstanţe, Curtea atestă că afişarea secerii şi ciocanului nu poate fi percepută astăzi în Moldova ca reprezentând exclusiv sprijinul pentru conducerea comunistă totalitară precedentă a PCUS (HCC nr. 12 din 04.06.2013, §121).
Curtea a relevat că, după căderea regimului comunist de mai mult de 20 de ani, invocarea unui pericol viitor, legat de atrocităţile unui regim totalitar anterior, ca măsură preventivă pentru protejarea democraţiei, nu poate fi văzută ca o „nevoie socială presantă” (HCC nr. 12 din 04.06.2013, §122).
Chiar dacă s-ar admite că există o nevoie socială presantă, Curtea subliniază că aceasta nu ar justifica impunerea unei interdicţii absolute, la ea fiind adăugată şi sancţiunea automată de încetare a activităţii partidului: în orice caz, trebuie să existe o relaţie de proporţionalitate. Faptul urmăririi de către partid a unui scop neconstituţional, ce ar duce la încetarea activităţii unui partid politic, trebuie să fie stabilit în fiecare caz în parte, printr-o decizie luată de un organ judiciar într-o procedură ce oferă garanţiile unui proces cuvenit, unei deschideri şi judecăţi echitabile, automatizarea fiind inacceptabilă. Opinia în cauză este expusă şi în Memoriul Comisiei de la Veneţia prezentat în prezenta cauză (HCC nr. 12 din 04.06.2013, §125).
2.6. Dreptul la educație
2.6.1. Limita de vârstă pentru admiterea la studiile de masterat și doctorat
Curtea a reținut că dreptul la învăţătură (educaţie, instruire) nu poate lipsi din categoria drepturilor fundamentale ale omului, fiind consfinţit în Legea Supremă (HCC nr. 26 din 19.09.2013[25], §41).
Totodată, Curtea a reținut că, prin conţinutul său şi prin numărul mare de subiecte implicate în realizarea lui, dreptul la învăţătură este un drept complex. Unul din multitudinea de componente ale conţinutului acestui drept este dreptul de acces la instituţiile de învăţământ (HCC nr. 26 din 19.09.2013, §45).
Curtea a observat că atât cadrul legal naţional, cât şi cadrul internaţional asigură accesul egal la studii superioare (HCC nr. 26 din 19.09.2013, §50).
La fel, Curtea a reținut că, potrivit raţionamentelor Curţii Europene, dreptul la instruire, consfinţit în art.2 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană, nu se limitează la educaţia şi învăţământul copiilor şi tinerilor, ca drept social, el poate fi conceput şi în beneficiul altor membri ai societăţii (HCC nr. 26 din 19.09.2013, §51).
Prin prisma reglementărilor internaţionale, statelor le revine obligaţia negativă de a nu împiedica o persoană să beneficieze de sistemul de învăţământ şi obligaţia pozitivă de a asigura accesul egal la formele de învăţământ existente la un moment dat, în condiţiile pe care le reglementează în funcţie de necesităţile social-economice şi de perspectivele de dezvoltare ale statului (HCC nr. 26 din 19.09.2013, §52).
Curtea a observat că prevederile legale [...] nu instituie o limită de vârstă pentru accederea la studiile de masterat şi doctorat. În acelaşi timp, Hotărârea Guvernului nr. 173 din 18 februarie 2008 şi Hotărârea Guvernului nr. 962 din 5 august 2003 stabileşte plafonul de vârstă de 35 de ani pentru accederea la studiile de doctorat şi de 45 de ani pentru studiile de masterat în cadrul Academiei de Administrare Publică (HCC nr. 26 din 19.09.2013, §55).
În sensul dispoziţiilor constituţionale, Curtea a reamintit că principiul egalităţii presupune drepturi şi libertăţi egale pentru toţi cetăţenii, indiferent de faptul în ce acte sunt prevăzute aceste drepturi şi libertăţi: în Constituţie, în legi organice, ordinare sau în alte acte normative (HCC nr. 26 din 19.09.2013, §57).
Curtea a reținut că o distincţie este discriminatorie dacă nu se bazează pe o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică, dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit (HCC nr. 26 din 19.09.2013, §59).
La fel, Legea nr. 121 din 25 mai 2012 cu privire la asigurarea egalităţii în art. 9 prevede că instituţiile de învăţământ asigură respectarea principiului nediscriminării prin oferirea accesului la instituţiile de învăţământ de orice tip şi nivel (HCC nr. 26 din 19.09.2013, §60).
În acelaşi timp, Curtea a subliniat că exercitarea dreptului la educaţie, fiind un drept relativ, poate fi supus unor limitări. Condiţiile ce trebuie îndeplinite în acest caz sunt ca limitarea să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului (HCC nr. 26 din 19.09.2013, §61).
Curtea a menţionat că marja de apreciere a statului şi dreptul său de intervenţie în procesul de învăţământ este mai mare decât în alte domenii şi poate fi realizat prin diverse instrumente de reglementare. Statul poate condiţiona dreptul la învăţătură prin reducerea locurilor disponibile în cazul învăţământului facultativ, prin testarea aptitudinilor care fac posibilă încadrarea într-o anumită formă de învăţământ etc., însă aceasta urmează a fi proporţională scopului urmărit (HCC nr. 26 din 19.09.2013, §68).
În respectiva situaţie, Curtea a reținut că statul poate stabili anumite condiţionări în exercitarea acestui drept în scopul valorificării ulterioare a potenţialului intelectual al funcţionarului delegat de către autoritatea publică pentru sporirea calificărilor profesionale, or, studiile reprezintă o investiţie în viitorul individului, care trebuie să producă rezultate cuantificabile şi tangibile, însă aceste condiţionări urmează a fi în corespundere cu principiile constituţionale (HCC nr. 26 din 19.09.2013, §73).
Curtea a reţinut că, reieşind din prevederile constituţionale, dreptul de acces la instituţiile de învăţământ trebuie să ofere şanse egale oricărei persoane de a accede la diverse tipuri sau grade de învăţământ pe bază de merit, iar orice limitare urmează a fi proporţională scopului urmărit (HCC nr. 26 din 19.09.2013, §79).
În concluzie, Curtea a reţinut că prin prevederile pct. 16 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea doctoratului şi postdoctoratului şi pct. 4 din Hotărârea Guvernului privind asigurarea funcţionării Academiei de Administrare Publică pe lângă Preşedintele Republicii Moldova are loc restrângerea nejustificată a dreptului la studii, fapt ce contravine prevederilor articolului 35 combinat cu articolele 16 şi 54 din Constituţie (HCC nr. 26 din 19.09.2013, §80).
2.6.2. Instituțiile de învățământ superior de stat și cele private
În funcţie de realităţile existente la etapa de dezvoltare a societăţii, autorităţile dispun de dreptul de a se implica în procesul de învăţământ în scopul asigurării calităţii de formare a specialiştilor. Această prerogativă a statului este asigurată prin dispoziţiile articolului 35 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia instituţiile de învăţământ, inclusiv cele nestatale, se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii (DCC nr. 7 din 04.07.2013[26], §39).
Statul are dreptul şi obligaţia de a stabili căile, conţinutul şi standardele necesare pentru a asigura realizarea optimă a dreptului la învăţătură. Astfel, reglementarea cadrului organizatorico-juridic al instituţiilor de învăţământ superior de stat şi privat şi instituirea unui regim special pentru activitatea acestora, precum şi stabilirea restricţiilor, este o prerogativă a legiuitorului (DCC nr. 7 din 04.07.2013, §41).
În lumina competenței exclusive a legislativului de a reglementa modul de înființare și condițiile de desfășurare a activității instituțiilor de învățământ de stat și a celor nestatale, instituirea prin lege a unor distincții în activitatea acestora nu poate fi obiect al interpretării în cadrul jurisdicției constituționale, or, aceasta reprezintă o opțiune a legislativului, exercitată în corespundere cu atribuțiile constituționale (DCC nr. 16 din 07.11.2013[27], § 28).
Curtea a reținut că instituirea prin lege a obligativităţii asigurării de către Guvern a pregătirii specialiştilor de profil medical şi farmaceutic exclusiv în instituţiile de învăţământ de stat constituie o opţiune a legiuitorului, determinată de anumite realităţi social-economice. Prin urmare, în funcţie de factorii social-economici, legiuitorul poate considera oportun să acorde dreptul de pregătire a cadrelor în diferite domenii şi instituţiilor de învăţământ superior private (DCC nr. 7 din 04.07.2013, §42).
2.7. Dreptul la muncă şi la protecţia muncii
2.7.1. Limita de vârstă pentru cadrele didactice
Curtea a reținut că libertatea muncii nu poate fi una absolută și nelimitată. Legislația muncii condiționează încadrarea în câmpul muncii de întrunirea anumitor condiții, la fel, stabilește situațiile de încetare a raporturilor de muncă (HCC nr.5 din 23.04.2013[28], §53).
Stabilirea unor criterii pentru exercitarea anumitor activităţi nu poate fi privită a priori ca o încălcare a dreptului constituţional la muncă sau ca o discriminare în raport cu exercitarea altor activităţi. Asemenea limitare poate avea un caracter necesar atunci când este determinată de specificul unei profesii, care, datorită exigenţelor sporite faţă de calităţile fizice şi psihice ale persoanei, nu pot fi exercitate de persoane în etate, sau atunci când servesc ca măsură de optimizare a utilizării forţei de muncă în anumite sectoare de activitate (HCC nr.5 din 23.04.2013, §58).
Sub aspectul existenţei unor criterii strict necesare pentru exercitarea unor profesii, Curtea a relevat că legiuitorul a reieşit din faptul că activitatea didactică este o activitate intelectuală complexă, deosebită prin particularităţile sale (HCC nr.5 din 23.04.2013, §60).
Pentru exercitarea acestei activităţi, cadrele didactice trebuie să-şi menţină în timp calităţile profesionale şi personale, aptitudinile intelectuale şi abilităţile de a exercita la cel mai înalt nivel sarcinile funcţionale, posibilitatea de a comunica și de a fi dinamice, de a corespunde exigenţelor sporite determinate de schimbările care se produc în sistemul educațional (HCC nr.5 din 23.04.2013, §61).
Curtea a menţionat că marja de apreciere a statului în reglementarea sferei şi procesului de învăţământ este mai mare decât în alte domenii şi poate fi realizată prin diverse instrumente, pornind de la importanţa acestui domeniu pentru dezvoltarea societăţii (HCC nr.5 din 23.04.2013, §62).
Curtea a reţinut că […] legiuitorul a limitat dreptul de a exercita profesia de cadru didactic în legătură cu stabilirea pensiei pentru limită de vîrstă. Această limitare este justificată de natura specifică a domeniului de activitate în care se aplică, învăţământul fiind un domeniu de interes public, reglementat prin norme ce garantează o bună desfăşurare a procesului de instruire (HCC nr.5 din 23.04.2013, §63).
Curtea a dedus că norma supusă controlului constituționalității nu constituie o încălcare a dreptului la muncă, din moment ce condițiile de exercitare a acestui drept sunt reglementate prin lege (HCC nr.5 din 23.04.2013, §64).
Concomitent, Curtea a observat că, în scopul asigurării dreptului la muncă al persoanelor pensionate pentru limita de vârstă, legiuitorul a reglementat în Codul muncii condiţiile de încheiere a contractului individual de muncă pe durată determinată cu această categorie de persoane (HCC nr.5 din 23.04.2013, §65).
Curtea a constatat că temeiul suplimentar pentru încetarea contractului individual de muncă cu cadrele didactice stipulat de art. 301 alin. (1) lit. c) are natura unei condiţii legale pentru exercitarea unei profesii, aplicabilă în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice, respectiv acelora care se încadrează în ipoteza prevăzută de norma juridică. O asemenea măsură nu este de natură să încalce principiul egalităţii, prevăzut de art. 16 din Constituţie (HCC nr.5 din 23.04.2013, §70).
De asemenea, Curtea a reiterat că dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, în anumite condiţii stabilite de legiuitor, şi nu vizează obligaţia statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile. Cu alte cuvinte, alegerea profesiei este liberă din momentul în care condiţiile solicitate pentru practicarea acesteia sunt îndeplinite (HCC nr.5 din 23.04.2013, §76).
Curtea a observat că instrumentele juridice ale comunităţii europene lasă la latitudinea statului dreptul de impunere a plafonului de vârstă pentru desfăşurarea unor activităţi (HCC nr.5 din 23.04.2013, §81).
Curtea a subliniat că este admisibil un tratament diferenţiat bazat pe criteriul de vârstă atunci când, având în vedere natura unei activităţi profesionale sau condiţiile de exercitare a acesteia, criteriul în cauză constituie o cerinţă profesională esenţială şi determinantă. Un tratament diferenţiat pe motive de vârstă poate fi admis și justificat de un obiectiv legitim, în special de politica ocupării forţei de muncă, a pieţei muncii sau a formării profesionale (HCC nr.5 din 23.04.2013, §83).
2.8. Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia
2.8.1. Suspendarea şi retragerea licenţei de notar
Dreptul pe care îl implică deţinerea licenţei pentru notar de a-şi forma propria clientelă în procesul exercitării atribuţiilor sale statuate de lege poate fi asimilat cu dreptul de proprietate, consacrat de articolul 46 din Constituţie şi articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană (HCC nr. 15 din 20.06.2013[29], §54).
Curtea a reținut că, în pofida faptului că, potrivit legii, activitatea notarului nu constituie o activitate de întreprinzător, deţinerea licenţei dă naştere pentru acesta la o „speranţă legitimă şi rezonabilă” cu privire la caracterul ei de durată şi la posibilitatea obţinerii avantajelor ce rezultă din exerciţiul activităţii care-i face obiectul în mod continuu (HCC nr. 15 din 20.06.2013, §55).
În viziunea Curţii, suspendarea licenţei este o măsură de reglementare a folosinţei bunurilor, ce intră în domeniul de aplicare al alin.(2) al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie (HCC nr. 15 din 20.06.2013, §57).
Potrivit interpretărilor operate de Curtea Europeană, pentru a fi compatibilă cu regula generală, menţionată în prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană, în lumina căruia trebuie interpretat cel de-al doilea paragraf, o astfel de ingerinţă trebuie să menţină un “just echilibru” între necesităţile interesului general al comunităţii şi cerinţele cu privire la protecţia drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea Sporrong şi Lönnroth vs. Suedia, Hotărârea din 23 septembrie 1982, Seria A nr.52, pag.26, paragraful 69). În plus, chestiunea cu privire la menţinerea unui just echilibru “devine relevantă numai dacă s-a stabilit că ingerinţa respectivă satisface cerinţa de legalitate şi nu a fost arbitrară” (a se vedea Iatridis vs. Grecia, cererea nr.31107/96, §58, CEDO 1999-II, şi Beyeler vs. Italia, cererea nr.33202/96, §107, CEDO 2000-I) (HCC nr. 15 din 20.06.2013, §58).
Prin urmare, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, o astfel de ingerinţă nu constituie o încălcare în cazul în care este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică pentru atingerea acestui scop (HCC nr. 15 din 20.06.2013, §59).
Curtea a observat că toate temeiurile de suspendare și încetare a activității notarului sunt statuate în Legea cu privire la notariat (articolele 15, 16, 24), astfel ingerința având o bază legală (HCC nr. 15 din 20.06.2013, §62).
Temeiurile de suspendare a activității notarului, prevăzute la art.15 alin.(1) care pot fi raportate la alin. (3), sunt următoarele: incompatibilitate, conform art.21 alin.(1); neachitare a obligaţiilor financiare aferente activităţii sale profesionale, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, după 6 luni de la scadenţa acestora - până la achitarea debitului; comitere, la efectuarea actelor notariale, de încălcări depistate în urma unor controale; refuz repetat, nemotivat, de a permite membrilor comisiei de control, aprobate de către Ministerul Justiţiei, accesul în biroul notarului pentru efectuarea controalelor şi/sau refuz repetat, nemotivat, de a prezenta actele solicitate de aceştia; lipsă a contractului de asigurare de răspundere civilă până în momentul încheierii contractului; încălcare a obligaţiilor prevăzute de Codul deontologic al notarilor (HCC nr. 15 din 20.06.2013, §68).
Aceste temeiuri indică situații certe privind imposibilitatea notarului de a-și desfășura activitatea o perioadă determinată de timp. La fel, ele reflectă, în principiu, aspecte de organizare a activității de notar (HCC nr. 15 din 20.06.2013, §69).
Concomitent, art. 16 specifică în mod exhaustiv temeiurile de încetare a activității notarului în cazul: a) depunerii cererii; b) necorespunderii condiţiilor prevăzute la art.9 [art.9 prevede că poate fi notar persoana care este cetăţean al Republicii Moldova cu domiciliu pe teritoriul ei; are capacitate deplină de exerciţiu; este licenţiat în drept; a efectuat stagiul de 1 an la notar şi a promovat concursul pentru suplinirea locurilor vacante de notar anunţat de Ministerul Justiţiei; posedă limba moldovenească; nu are antecedente penale nestinse; are o reputaţie ireproşabilă]; c) decesului; d) condamnării de către instanţa de judecată printr-o hotărâre definitivă pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni; e) declarării lui dispărut fără veste sau declarării morţii lui; f) retragerii licenţei; g) atingerii vârstei de 65 de ani (HCC nr. 15 din 20.06.2013, §71).
Curtea a notat că normele supuse controlului constituționalității, în raport cu celelalte prevederi legale, conturează fără echivoc reperele de conduită ale notarului și în funcție de care se poate dispune suspendarea sau încetarea activității acestuia (HCC nr. 15 din 20.06.2013, §73).
În ceea ce priveşte scopul legitim urmărit prin ingerinţă, Curtea a acceptat argumentul Guvernului că restricţiile impuse prin suspendarea și încetarea activității notarului urmăresc un scop care serveşte interesului public, şi anume, de a preveni săvârşirea altor încălcări de către notar (HCC nr. 15 din 20.06.2013, §76).
Astfel, Curtea a observat că legislativul, prin dispoziţiile legale, a atribuit un statut juridico-public notarilor, ceea ce impune o marjă de intervenție mai largă a statului prin exercitarea unui control eficient asupra activităţii acestora. Acest aspect rezultă şi din prevederile art.2 alin.(3) al legii, conform cărora: “Pornind de la caracterul public al notariatului, Ministerul Justiţiei efectuează, în conformitate cu legislaţia, reglementarea şi organizarea activităţii notariale.” (HCC nr. 15 din 20.06.2013, §79).
Curtea a menționat că, în condițiile art.16 din lege, activitatea notarului poate înceta doar la survenirea unor circumstanțe certe [...] circumstanțe care în principiu doar se constată prin ordinul ministrului justiției și nu presupun o apreciere prin examinare în fond. Mai mult, având în vedere rolul Ministerului Justiției de a reglementa și supraveghea activitatea notarială, este justificată și încetarea activității notarului prin ordinul ministrului justiției, în contextul în care și învestirea în funcție se face în mod similar (HCC nr. 15 din 20.06.2013, §82).
În același timp, Curtea a observat că atât în situațiile prevăzute la art.15 alin.(3), cât și în cele prevăzute la art.24 alin.(2) suspendarea și încetarea activității notarului se dispune prin ordinul ministrului justiției în baza deciziei Colegiului disciplinar, organ profesional, care trebuie să asigure o examinare minuțioasă a cazurilor deduse, prin excluderea acțiunilor arbitrare (HCC nr. 15 din 20.06.2013, §83).
Curtea a observat faptul că, în contextul normelor contestate, la adoptarea deciziilor privind aplicarea sancţiunilor disciplinare notarilor primatul aparţine colegiului disciplinar (HCC nr. 15 din 20.06.2013, §84).
În vederea asigurării desfășurării unei procedurii disciplinare echitabile, Curtea a observat că legiutorul a statuat în lege că, în timpul examinării abaterii disciplinare, participarea notarului tras la răspundere disciplinară este obligatorie. Dacă notarul lipseşte în mod nejustificat, colegiul disciplinar poate să decidă examinarea abaterii disciplinare în lipsa lui (HCC nr. 15 din 20.06.2013, §86).
Astfel, Curtea a reținut că organul profesional colegial, și nu ministrul justiției, evaluează în mod individual încălcările comise de către notari în exercițiul funcției. Concomitent, Curtea a menționat că suspendarea și retragerea licenței notarului constituie cele mai drastice sancțiuni și din acest considerent Colegiul disciplinar urmează să evalueze gradul de proporționalitate dintre gravitatea abaterii disciplinare și sancțiunea care urmează a fi aplicată, astfel încât să excludă sancționarea nejustificată a notarului (HCC nr. 15 din 20.06.2013, §87).
Curtea a notat că, potrivit Legii cu privire la notariat, ordinul cu privire la aplicarea sancţiunii disciplinare poate fi contestat în instanţa de judecată (HCC nr. 15 din 20.06.2013, §89).
În cazul manifestării dezacordului cu actul emis de către ministrul justiției, acesta poate fi supus unui control judecătoresc, cu stabilirea tuturor garanţiilor procesuale pentru justiţiabil (asigurarea principiului contradictorialităţii, egalităţii, disponibilităţii în drepturi) şi a remediilor juridice efective împotriva actului administrativ contestat. În contextul acestor garanții, Curtea a menționat că, în condițiile Codului de procedură civilă și ale Legii cu privire la contenciosul administrativ, notarul este în drept de a solicita instanței dispunerea măsurii asiguratorii sub forma suspendării actului contestat (HCC nr. 15 din 20.06.2013, §91).
În pofida marjei de apreciere de care se bucură statul în reglementarea activității notariale, din moment ce suspendarea și retragerea licenței notarului este dată în competența colegiului disciplinar, mandatat prin lege, care decide în cadrul unei proceduri ce asigură respectarea garanțiilor procesuale, actul ministrului justiției fiind doar ulterior intervenției organului profesional și fiind pasibil de contestare în instanța de judecată, modul în care sunt expuse prevederile contestate nu lasă loc pentru o aplicare abuzivă și nu sunt contrare articolului 46 combinat cu articolul 54 din Constituție (HCC nr. 15 din 20.06.2013, §93).
2.9. Dreptul de petiționare
2.9.1. Examinarea petițiilor anonime
Articolul 52 din Constituţie garantează dreptul cetăţeanului de a se adresa autorităţilor publice prin intermediul petiţiilor, formulate în numele semnatarului. De acelaşi drept se bucură şi organizaţiile legal constituite, care pot adresa petiţiile doar în numele colectivelor pe care le reprezintă (HCC nr. 25 din 17.09.2013[30], §32).
Prevederea semnării obligatorii a petiţiilor este consolidată de alin.(2) al art.10 din Legea nr. 190/1994, conform căruia petițiile care nu întrunesc condițiile enumerate la alin. (1) se consideră anonime și nu se examinează (HCC nr. 25 din 17.09.2013, §36).
Totodată, prin excepţie de la regula instituită, alineatul (2) al art. 10 prevede că petiţiile anonime ce conţin informaţii referitoare la securitatea naţională sau ordinea publică se remit spre examinare organelor competente (HCC nr. 25 din 17.09.2013, §37).
Analizând normele contestate prin prisma prevederilor articolului 52 alin.(1) din Consituţie, Curtea a reținut că norma constituțională oferă cetăţeanului dreptul de a intra în relaţie directă cu autorităţile statului din propria iniţiativă şi posibilitatea de a-şi apăra drepturile lezate (HCC nr. 25 din 17.09.2013, §39).
Curtea a reținut că din redacţia articolului 52 din Constituţie rezultă cu claritate că orice petiţie urmează a fi semnată, iar petiţionarii trebuie să fie identificabili (HCC nr. 25 din 17.09.2013, §41).
Analizând textual norma cuprinsă la articolul 52 alin. (1) din Constituție în corelaţie cu alte dispoziţii constituționale, care pun în sarcina legislativului reglementarea anumitor drepturi și libertăți (ex.: articolele 17, 25, 45, 48, 50 etc.), Curtea a observat că utilizarea adverbului „numai” indică o restricţie și exclude posibilitatea examinării petiţiilor anonime (HCC nr. 25 din 17.09.2013, §42).
În partea ce ţine de protecția securității naționale și ordinii publice, invocată de autorităţi pentru justificarea instituirii excepției de examinare a unor petiții anonime, Curtea a reținut că, potrivit prevederilor procesual penale, modalitatea prin care organul de urmărire penală este solicitat să repare un drept încălcat prin infracţiune sau este informat despre săvârşirea unei infracţiuni este adresarea plângerii şi, respectiv, a denunţului (HCC nr. 25 din 17.09.2013, §44).
Astfel, art. 263 din Codul de procedură penală stabileşte că atât plângerile, cât şi denunţurile trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii sau denunţului, indicarea făptuitorului, dacă acesta este cunoscut, şi a mijloacelor de probă (HCC nr. 25 din 17.09.2013, §45).
Curtea a constatat că şi în procedura penală legiuitorul a prevăzut obligativitatea semnării adresărilor către organele constatatoare (HCC nr. 25 din 17.09.2013, §46).
În același timp, în scopul apărării ordinii de drept, art. 263 alin. (8) al Codului de procedură penală prevede posibilitatea organelor de urmărire penală de a se autosesiza în vederea începerii urmăririi penale, având la bază informaţii obţinute inclusiv din plângerile şi denunţurile anonime, fapt care însă nu poate fi calificat drept examinare a petiţiilor (plângerilor şi denunţurilor) anonime (HCC nr. 25 din 17.09.2013, §48).
Curtea a menționat că prin stabilirea în lege a obligaţiei autorităţilor competente de a examina petiţiile anonime în cazul în care conţin informaţii referitoare la securitatea naţională sau ordinea publică legiuitorul a depăşit cadrul constituţional şi, astfel, a modificat în fapt conţinutul normei constituţionale fără o revizuire a Constituţiei. Or, modul de redactare a articolului 52 din Constituţie nu oferă Parlamentului o marjă de discreţie, care i-ar permite să instituie excepţii de la regula semnării petiţiilor (HCC nr. 25 din 17.09.2013, §50).
În lumina celor expuse, Curtea a reținut că textul constituţional nu instituie şi nici nu protejează juridic un drept la petiţionare anonimă, astfel, prevederile legale supuse controlului constituționalității constituie o încălcare a articolului 52 din Constituție (HCC nr. 25 din 17.09.2013, §51).
III. Autoritățile publice
3.1. Organizarea și funcționarea Parlamentului
Curtea a reținut că, potrivit art. 2 din Constituţie, suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite. Astfel, conform articolului 60 din Constituţie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova (HCC nr. 30 din 01.10.2013[31]).
Fiind expesia suveranității naționale, a voinței poporului – unicul titular al puterii politice, Parlamentului îi revine un rol deosebit în sistemul statal. De aceea şi competenţele sale trebuie să răspundă necesităţii de a crea condiţiile necesare exprimării voinţei poporului care l-a ales şi pe care îl reprezintă direct şi nemijlocit (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
3.1.1. Autonomia parlamentară
Curtea a reținut că, examinând autonomia regulamentară parlamentară, consacrată în art.64 alin. (1) din Constituție în comun cu alte prevederi legale, aceasta nu poate fi absolutizată, întrucât supremația Constituției reprezintă un principiu general, a cărui respectare este obligatorie, inclusiv pentru autoritatea legiuitoare, care nu poate adopta acte legislative și aproba reguli procedurale parlamentare contrare dispozițiilor sau principiilor Constituției. Autonomia parlamentară nu legitimează instituirea unor reguli care încalcă litera și spiritul Legii Supreme. Așadar, și reglementările cuprinse în Regulamentul Parlamentului trebuie să fie în concordanță cu prevederile constituționale (HCC nr. 9 din 21.05.2013[32], §54).
Totodată, Parlamentul în problemele și aspectele legate de organizarea și funcționarea sa internă, în privința cărora Constituția nu dispune, are libertatea să decidă în mod autonom, autonomie care se exercită prin voința majorității membrilor manifestată prin vot (HCC nr. 9 din 21.05.2013, §55).
3.1.2. Interimatul funcţiei de Preşedinte al Parlamentului
Curtea a reținut că adoptarea de către Parlament a unor norme prin care se instituie interimatul funcției de Președinte al Parlamentului în sine nu contravine normelor constituţionale (HCC nr. 9 din 21.05.2013, §68).
Curtea a reținut că statutul Preşedintelui interimar al Parlamentului este diferit de cel al Preşedintelui titular al Parlamentului. Preşedintele interimar al Parlamentului are un statut provizoriu, prin instituirea interimatului urmărindu-se asigurarea continuităţii exercitării funcţiilor Parlamentului. Persoana care exercită interimatul funcţiei de Preşedinte al Parlamentului nu parcurge procedurile numirii în funcţie inerente unui Preşedinte titular al Parlamentului (vot secret) şi nici nu beneficiază de garanţiile exercitării funcţiei (revocarea prin votul secret a 2/3 din deputaţi). Astfel, dispoziţiile constituţionale enunţate exclud egalarea mandatului de Preşedinte al Parlamentului cu interimatul acestei funcţii, prin care se asigură continuitatea exercitării funcţiilor Parlamentului, dar nu se pune începutul unui mandat deplin de Preşedinte al Parlamentului (HCC nr. 9 din 21.05.2013, §71).
Persoana care exercită interimatul funcţiei de Preşedinte al Parlamentului poate să preia doar atribuţiile funcționale ale titularului referitoare la ordonarea activităţii Parlamentului, prevăzute de Regulamentul Parlamentului, inclusiv semnarea legilor adoptate, convocarea şi conducerea şedinţelor Parlamentului (HCC nr. 9 din 21.05.2013, §72).
Atribuţiile exclusive ale Preşedintelui Parlamentului, stabilite prin Constituție, sunt intuitu personae şi nu pot fi nici delegate, nici preluate și exercitate de persoana care exercită interimatul. Prin urmare, persoana care exercită interimatul funcţiei de Preşedinte al Parlamentului nu poate propune vicepreşedinţii Parlamentului (art. 64 alin. (3) din Constituţie), nu poate asigura interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova (art. 91 din Constituţie), nu poate propune Procurorul General sau revocarea acestuia (art. 125 din Constituţie), nu poate propune preşedintele Curţii de Conturi sau revocarea acestuia (art. 133 din Constituţie) (HCC nr. 9 din 21.05.2013, §73).
Curtea a reiterat că normele şi spiritul Constituţiei urmăresc să asigure continuitatea exercitării puterii de către instituţiile statului, constituite în conformitate cu prevederile Constituţiei, iar situaţiile provizorii, precum interimatul, menite să evite crearea vidului de putere şi să asigure organizarea mecanismelor de formare a instituţiilor funcţionale plenipotenţiare, trebuie să fie înlăturate cât mai curând posibil (HCC nr. 9 din 21.05.2013, §77).
Având în vedere întinderea atribuţiilor acordate, precum şi lipsa unor norme imperative privind limitele temporale, Curtea a reiterat inadmisibilitatea permanentizării situaţiilor de interimat, inclusiv al funcţiei de Preşedinte al Parlamentului (HCC nr. 9 din 21.05.2013, §78).
În acelaşi context, Curtea a reținut că, indiferent de circumstanţele care au determinat revocarea Preşedintelui Parlamentului, deputaţii au obligaţia imperativă de a se subordona Constituţiei şi, pentru asigurarea funcţionalităţii depline a instituţiilor statului, de a desfăşura neîntârziat alegerile pentru funcţia de Preşedinte titular al Parlamentului, în conformitate cu prevederile articolului 64 alin. (2) din Constituţie (HCC nr. 9 din 21.05.2013, §79).
Curtea a reținut că, deși la data revocării Președintelui Parlamentului (25 aprilie 2013) Regulamentul Parlamentului nu cuprindea norme referitoare la posibilitatea vicepreședintelui de a exercita atribuțiile acestuia, inclusiv de a semna legile adoptate, în virtutea autonomiei regulamentare a Parlamentului și prin raportare la analogia legii, această competenţă putea fi exercitată de vicepreşedintele Parlamentului, împuternicit în acest sens de deputaţi prin votul majorităţii, chiar şi în lipsa unei norme legale exprese în Regulamentul Parlamentului (HCC nr. 9 din 21.05.2013, §92).
3.1.3. Dizolvarea Parlamentului
3.1.3.1. Temeiurile pentru dizolvarea Parlamentului
Articolul 85 din Constituție prevede în mod expres și exhaustiv cazurile și temeiurile pentru care Parlamentul poate fi dizolvat înainte de expirarea mandatului său, și anume imposibilitatea formării Guvernului sau blocarea procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni. În circumstanțele enunțate Parlamentul este dizolvat de către Președintele Republicii Moldova după consultarea fracțiunilor parlamentare (HCC nr. 30 din 01.10.2013[33]).
Curtea a reținut că sancțiunea constituțională aplicabilă Parlamentului – dizolvarea - se admite, conform procedurilor prevăzute de Constituție, în situațiile când organul legislativ și reprezentativ suprem nu-și mai poate exercita funcțiile și astfel nu mai poate exprima opinia alegătorilor. Din aceste considerente, în legătură cu disfuncția survenită, prin dizolvarea Parlamentului şi desfăşurarea alegerilor anticipate, alegătorilor li se oferă posibilitatea de a soluţiona pe cale constituţională conflictul dintre autorităţi (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
Totodată, prerogativa şefului statului de a dizolva Parlamentul constituie o garanție constituțională, care permite soluţionarea și deblocarea unei crize instituționale (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
Curtea a reiterat că unul dintre temeiurile de dizolvare a Parlamentului statuate la articolul 85 din Constituție, este imposibilitatea formării Guvernului (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
Curtea a observat că articolul 85 cuprinde mai multe dispoziții privind imposibilitatea formării Guvernului de către Parlament, reflectate atât la alin. (1), cât și la alin. (2), dispoziții care urmează a fi analizate și interpretate cumulativ reieșind din voința legiuitorului constituant și în coroborare cu alte prevederi constituționale relevante în materie (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
Curtea a reţinut că prin imposibilitatea formării Guvernului urmează a se înţelege situaţia în care Parlamentul nu acordă sau nu poate acorda votul de încredere pentru învestirea Guvernului (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
Curtea a constatat că activitatea puterii legislative relaţionează cu activitatea puterii executive, or, în caz contrar, ar lipsi organizarea executării legilor, iar cadrul legal adoptat nu și-ar produce efectele juridice depline. De asemenea, cei responsabili de actul guvernării ar fi lipsiți de un Program de guvernare (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
Concomitent, Curtea a menționat că mecanismul constituțional reglementat de articolul 85, destinat a nu permite declanșarea unei crize parlamentare și a unui conflict între puterea legislativă şi puterea executivă, ar fi lipsit de efect în lipsa unui termen cert, la expirarea căruia Parlamentul urmează a fi dizolvat (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
Din rațiunile expuse mai sus, Curtea a reținut că termenul de 3 luni, prevăzut de alin.(1) al articolului 85, este un termen-limită de dizolvare a Parlamentului pentru ambele cazuri în care intervine o situaţie de criză sau conflict, și anume: imposibilitatea formării Guvernului sau blocarea procedurii de adoptare a legilor (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
Prin prisma normelor constituționale, Curtea a menționat că termenul începe a curge de la data apariţiei circumstanţelor ce au determinat necesitatea formării unui nou Guvern (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
Curtea a reținut că stipularea termenului-limită de 3 luni pentru dizolvarea Parlamentului în cazul blocării procedurii de adoptare a legilor cu atât mai mult justifică necesitatea aplicării acestui termen în cazul imposibilității formării Guvernului. Or, un Guvern fără mandat, potrivit art. 103 alin. (2) din Constituție, îndeplineşte numai funcţiile de administrare a treburilor publice (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
În același timp, Curtea a menţionat că, în lipsa votului de încredere al Parlamentului pentru candidatul la funcția de Prim-ministru, intervine mecanismul constituțional cuprins la articolul 85 alin. (2) din Constituție, care statuează că: „Parlamentul poate fi dizolvat, dacă nu a acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului, în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură” (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
Curtea a menţionat că, potrivit acestei norme, Președintele Republicii Moldova poate dizolva Parlamentul, dacă acesta nu a acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului, doar în cazul când sunt întrunite cumulativ două condiții, și anume: 1) în termen de 45 de zile de la prima solicitare și 2) doar după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
Curtea a reținut că termenul de 45 de zile statuat la articolul 85 alin. (2) nu este unul distinct de termenul de 3 luni cuprins la alin. (1) al aceluiași articol, primul fiind absorbit de ultimul (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
Astfel, termenul de 3 luni este un termen general de formare a Guvernului, care curge indiferent de declanşarea procedurilor de formare a noului Guvern sau/și de efectuarea procedurilor prevăzute de alineatul (2) al articolului 85 din Constituţie, include perioadele de consultare a fracţiunilor parlamentare și de efectuare a altor proceduri legale şi constituie termenul-limită pentru formarea noului Guvern (HCC nr. 30 din 01.10.2013) .
Totodată, termenul de 45 de zile este termenul în care Președintele poate dizolva Parlamentul, dacă în cadrul acestuia a fost respinsă cel puțin o candidatură, suplimentar primei candidaturi desemnate (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
Curtea a conchis că sintagma constituţională „cel puţin două solicitări de învestitură” permite şefului statului să desemneze mai mult decât doi candidaţi pentru funcţia de Prim-ministru, însă termenele de desemnare a candidaţilor, precum şi solicitările de acordare a votului de încredere, indiferent de numărul lor, nu pot depăşi termenul-limită de 3 luni, prevăzut de alin. (1) al articolului 85 din Constituție (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
În același timp, Curtea a menționat că, întrucât prevederile constituționale nu indică în mod expres termenul în care Președintele urmează să facă prima desemnare a candidatului la funcția de Prim-ministru, în cadrul termenului general de 3 luni, Președintele urmează să țină cont de termenul constituțional pus la dispoziția candidatului desemnat la funcția de Prim-ministru pentru a cere Parlamentului acordarea votului de încredere (15 zile - articolul 98 alin. (2) din Constituție) (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
3.1.3.2. Obligaţia şefului statului de a dizolva Parlamentul în condiţiile prevăzute de articolul 85 din Constituție
Curtea a menționat că, în ansamblul său, articolul 85 are calitatea de a fi un mecanism de echilibrare a puterilor, mecanism care se aplică în scopul evitării sau depăşirii unei crize parlamentare sau a unui conflict între puterea legislativă şi puterea executivă (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
Curtea a constatat că dreptul discreţionar al şefului statului de a dizolva sau de a nu dizolva Parlamentul în cazul neacceptării votului de încredere pentru formarea Guvernului intervine după expirarea a 45 de zile de la prima solicitare şi respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură până la expirarea termenului de trei luni (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
În cazul în care Parlamentul nu a reuşit să învestească Guvernul în termen de 3 luni, şeful statului este obligat să dizolve Parlamentul, astfel dreptul său discreţionar de a dizolva Parlamentul se transformă în obligaţie, impusă de voința legiuitorului constituant. Or, din conţinutul colaborării şi controlului reciproc între puterea legislativă şi puterea executivă reiese că sarcina şefului statului este de a depăşi criza politică și conflictul declanşat între puteri, dar nu de a menţine situaţia de criză pentru un termen indefinit, fapt ce nu corespunde intereselor generale ale cetăţenilor, titulari ai suveranităţii naţionale (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
Curtea a reiterat că, indiferent de circumstanțele care au determinat lipsa votului de încredere, eșuarea formării noului Guvern în termen de 3 luni duce inevitabil la dizolvarea Parlamentului. Un guvern demisionar cu un prim-ministru interimar nu poate perpetua în timp (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
Curtea a observat că prin dispoziţiile articolului 85 alin. (1) și (2) din Constituţie se urmăreşte asigurarea funcţionalităţii organelor constituţionale ale statului, iar prin dreptul Președintelui de a dizolva Parlamentul se evită obstrucționarea activității unei puteri în stat (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
Totodată, având în vedere principiul unităţii materiei constituţionale, obligaţia Preşedintelui de a dizolva Parlamentul este necesar a fi realizată cu respectarea prevederilor articolului 85 alin.(3) din Constituţie, potrivit căruia în cursul unui an Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. De asemenea, potrivit alin. (4), Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui Republicii Moldova, cu excepția cazului prevăzut de art. 78 alin. (5), și nici în timpul stării de urgență, de asediu sau de război (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
3.1.3.3. Dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale asupra circumstanţelelor care justifică dizolvarea Parlamentului
Conform articolului 135 din Constituţie, constatarea circumstanţelor care justifică dizolvarea Parlamentului este o prerogativă exclusivă a Curţii Constituţionale (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
Totodată, în contextul articolelor 78 și 85 din Constituție, doar Președintele Republicii Moldova dispune de dreptul și, în același timp, de obligația de a dizolva Parlamentul în cazul survenirii circumstanțelor respective (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
Curtea a reţinut că Preşedintele, în baza avizului Curţii Constituţionale privind constatarea circumstanţelor care justifică dizolvarea Parlamentului, adoptat la sesizare, în conformitate cu articolul 135 alin.(1) lit.f) din Constituţie, are obligaţia de a emite decretul privind dizolvarea Parlamentului şi stabilirea datei alegerilor anticipate în termenele prevăzute de art.76 alin.(3) din Codul electoral (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
Astfel, deoarece, conform prevederilor constituționale, Președintele Republicii Moldova este unicul subiect învestit cu dreptul de a dizolva Parlamentul, sesizarea Curţii Constituţionale privind aprecierea circumstanţelor care justifică dizolvarea Parlamentului devine un drept exclusiv al acestuia (HCC nr. 30 din 01.10.2013).
3.1.4. Adoptarea hotărârilor Parlamentului
Curtea a reținut că, pentru adoptarea unei hotărâri de Parlament, în cazul în care Constituţia sau alte legi speciale nu prevăd altfel, este necesar votul majorităţii deputaţilor prezenţi la şedinţă (HCC nr. 21 din 25.07.2013[34],§103).
Curtea a observat că Regulamentul Parlamentului nu prevede verificarea prezenţei deputaţilor pe parcursul şedinţei, ci doar înregistrarea lor la începutul şedinţei. Curtea a conchis că prevederile regulamentare nu cuprind un mecanism de verificare a prezenţei deputaţilor la şedinţă, ceea ce generează insecuritate juridică [...] (HCC nr. 21 din 25.07.2013, §107).
Astfel, având în vedere prevederile legale existente, Curtea a reținut că, întrucât doar la începutul şedinţei se efectuează procedura de înscriere pe lista de prezenţă, se prezumă că numărul deputaţilor prezenţi la şedinţă pentru votarea unei hotărâri poate varia pe parcurs, fapt ce se răsfrânge asupra numărului de voturi calificate de către Parlament ca exprimând majoritatea (HCC nr. 21 din 25.07.2013, §108).
3.1.5. Controlul parlamentar
Organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului este Parlamentul (art. 60 din Constituţie) (HCC nr. 29 din 23.09.2013[35], §64).
Ca reprezentant al poporului, Parlamentul este abilitat cu funcţia de control şi informare a poporului despre modul de realizare a prerogativelor puterii poporului (HCC nr. 29 din 23.09.2013, §65).
Controlul parlamentar reprezintă o necesitate imperioasă, prin intermediul căreia se evaluează modul în care opţiunea politică se transformă într-o decizie normativă, care se aplică imediat ori treptat în viaţa socială (HCC nr. 29 din 23.09.2013, §66).
Fiind o expresie a funcţiei Parlamentului în cadrul democraţiei constituţionale, controlul parlamentar se efectuează prin diverse mijloace (HCC nr. 29 din 23.09.2013, §67).
Scopul oricărui control parlamentar este de a verifica actele şi acţiunile exponenţilor puterii executive sub aspectul conformităţii cu legea, respectării drepturilor şi libertăţilor omului, precum şi al corespunderii cu interesul general al societăţii (HCC nr. 29 din 23.09.2013, §68).
Curtea a subliniat că Parlamentul nu are dreptul să se erijeze în instanţa de judecată prin faptul pronunţării asupra unor elemente ce sunt verificate doar în cursul derulării procedurilor judiciare de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală. În acelaşi sens, politicienii (deputaţii) trebuie să se abţină de a da ordine justiţiei sau de a crea impresia că pot da ordine justiţiei, de a critica magistraţii şi de a nu se supune hotărârilor judecătoreşti. Ei sunt datori să protejeze independenţa justiţiei şi să contribuie la întărirea încrederii publicului în justiţie. Este inadmisibil pentru politicieni (deputaţi) să folosească justiţia drept miză în conflictele politice (HCC nr. 29 din 23.09.2013, §86).
Curtea a menționat că orice dispoziţie regulamentară care implică posibilitatea citării unui judecător, procuror în faţa unei comisii parlamentare de anchetă încalcă evident dispoziţiile constituţionale care statuează separaţia puterilor în stat, independenţa judecătorilor şi procurorilor şi supunerea lor numai legii (HCC nr. 29 din 23.09.2013, §91).
Curtea a reţinut că este un drept discreţionar al exponenţilor autorităţii judecătoreşti de a depune declaraţii în faţa comisiei de anchetă. În mod excepțional, aceștia pot participa în calitate de invitați la comisiile parlamentare atunci când este necesară clarificarea unor aspecte de natură tehnică sau a unor informații de interes public, care nu implică elucidarea aspectelor procesuale privind derularea unor cauze aflate pe rol (HCC nr. 29 din 23.09.2013, §92).
Astfel, potrivit naturii lor juridice, comisiile de anchetă nu au caracter jurisdicţional, iar conform art. 36 alin. (4) din Regulamentul Parlamentului, acestea nu pot susține urmărirea penală efectuată în condițiile legii de organele de urmărire penală și instanțele judecătorești, fapt ce exclude încălcarea articolului 115 alin. (3) al Constituţiei (HCC nr. 29 din 23.09.2013, §98).
Curtea a reţinut că, reieșind din prevederile art. 36 alin. (1) – (2) din Regulamentul Parlamentului, este inadmisibil a cita persoane bănuite sau învinuite în dosarele penale şi a le audia în cadrul comisiei de anchetă referitor la circumstanţele ce stau la baza acuzaţiei penale. În caz contrar, există pericolul afectării dreptului la tăcere, protejat de articolul 6 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi, implicit, a prezumţiei nevinovăţiei, prevăzute la articolul 21 din Constituţie (HCC nr. 29 din 23.09.2013, §117).
Curtea a subliniat că, în contextul celor menționate supra, comisiile parlamentare de anchetă au scopul de a constata existenţa sau inexistenţa faptelor, însă fără a stabili (cu certitudine) răspunderea contravenţională, materială, disciplinară sau penală a vreunei persoane (HCC nr. 29 din 23.09.2013, §118).
Așadar, comisiile parlamentare de anchetă nu au abilitarea constituţională sau regulamentară de a se pronunţa asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane, ele fiind expresia controlului parlamentar. Concluziile comisiilor de anchetă nu pot conţine formulări din care să se poată eventual deduce vinovăţia persoanei în materie penală (HCC nr. 29 din 23.09.2013, §119).
În acelaşi timp, Curtea a subliniat că sunt inadmisibile orice declaraţii publice (sau făcute în alt mod) prin care se aduc unor persoane concrete acuzaţii grave, care nu sunt probate în cadrul unor proceduri strict reglementate de lege (HCC nr. 29 din 23.09.2013, §121).
3.2. Atribuţiile Guvernului
3.2.1. Atribuţiile Guvernului demisionat
Conform procedurilor constituţionale, Guvernul, ca exponent al puterii executive, este opera comună a legislatorului, ca autoritate reprezentativă supremă, căreia poporul i-a delegat cea mai înaltă valoare – suveranitatea şi puterea de stat (art.2 din Constituţie) – şi a şefului de stat, ca garant al suveranităţii (art.77 din Constituţie) (HCC nr.7 din 18.05.2013[36], §106).
Astfel, numai având mandatul acordat de Parlament, Guvernul poate exercita atribuţiile de putere executivă, care, în ultimă instanţă, se reduc la procesul de executare a legilor adoptate de acelaşi Parlament (HCC nr.7 din 18.05.2013, §107).
Guvernul, ca structură centrală în rândul autorităţilor executive, este opera Parlamentului, existenţa sa se bazează pe trei componente esenţiale: programul de guvernare, procedura de învestire şi încrederea acordată de Parlament. În cazul lipsei uneia din aceste componente, legitimitatea şi ponderea structurii guvernamentale devine incertă (HCC nr.7 din 18.05.2013, §109).
În acest context, Curtea a reținut că un Guvern demisionar continuă să administreze treburile publice în aşteptarea unui nou Guvern, care să fie plenipotenţiar. Aceasta înseamnă că Guvernul demisionar exercită doar o parte limitată a puterii, el „administrează”, şi nu „guvernează” (HCC nr.7 din 18.05.2013, §111).
Administrarea treburilor publice se referă la deciziile zilnice, curente ale Guvernului, care sunt necesare funcţionării neîntrerupte a serviciului public. Această activitate se reduce la faptul că, în aşteptarea finalizării negocierilor pentru formarea unei noi echipe guvernamentale, să se evite o lipsă totală a puterii executive, care este una operativă şi vitală pentru necesităţile societăţii (HCC nr.7 din 18.05.2013, §112).
În acest sens, administrarea treburilor publice de către un Guvern demisionar vizează trei categorii: (1) treburile banale, uzuale, care permit statului să funcţioneze; (2) treburile în curs, care au fost începute atunci când Guvernul era plenipotenţiar şi care trebuie finalizate; (3) treburile urgente, care trebuie în mod imperativ să fie soluţionate pentru a evita pericole foarte grave pentru stat şi cetăţeni, pentru viaţa economică şi socială (HCC nr.7 din 18.05.2013, §113).
Guvernul care administrează treburile publice nu poate să-şi asume iniţiative politice importante a fortiori în privinţa unor chestiuni care au provocat dificultăţi înainte de demisia sa sau au determinat în final această demisie. Sunt excluse, în special, deciziile care ar putea ulterior angaja durabil linia politică a viitorului Guvern. În această ordine de idei şi în corespundere cu practica altor state în situaţii similare, spre exemplu, un Guvern demisionar poate pregăti proiectul bugetului anual, însă acesta nu ar trebui prezentat Parlamentului pentru adoptare decât de către un Guvern plenipotenţiar, care va avea responsabilitatea de a-l executa. Acesta este unul din pilonii dreptului constituţional. Problema majoră constă în faptul că o prerogativă fundamentală a unui Guvern plenipotenţiar este anume elaborarea bugetului (HCC nr.7 din 18.05.2013, §114).
Acordarea unor atribuţii excesive unui Guvern demisionar constituie un pericol evident pentru exerciţiul democraţiei (HCC nr.7 din 18.05.2013, §118).
Reducerea funcţiilor Guvernului demisionar la administrarea treburilor publice, de care acesta să poată face uz în mod liber în scopul asigurării continuităţii serviciilor publice, este, în acelaşi timp, o limită care i se impune – capitis diminutio, încălcarea căreia poate conduce la o sancţiune jurisdicţională. Această limitare a puterilor Guvernului demisionar este un principiu general al dreptului (HCC nr.7 din 18.05.2013, §119).
Din aceleaşi considerente, marja de manevră a Guvernului demisionar este limitată în privinţa numirii funcţionarilor, iniţierii de noi reforme şi a altor acţiuni importante, care rămân suspendate odată cu lipsirea Guvernului de mandatul deplin. În acest context, spiritul Constituţiei obligă actorii politici să desfăşoare activităţile într-o astfel de manieră, încât perioada interimatului să fie redusă la maximum (HCC nr.7 din 18.05.2013, §120).
3.2.2. Statutul Prim-ministrului interimar
Curtea a reținut că Prim-ministrul interimar are un statut provizoriu, instituit de constituantă (1) „până la formarea noului Guvern” (imposibilitate definitivă) sau (2) până când „Prim-ministrul îşi reia activitatea în Guvern” (imposibilitate temporară) [art.101 din Constituţie], funcţia sa de bază fiind, după caz, (viceprim-)ministru sau alt membru al Guvernului. Pentru exercitarea funcţiei de Prim-ministru el nu are mandatul Parlamentului. În context Curtea a reținut că prin instituirea interimatului se urmăreşte asigurarea continuităţii exercitării atribuţiilor Prim-ministrului, care, în virtutea caracterului lor special, nu permit intermitenţe (HCC nr.7 din 18.05.2013, §59).
Pentru persoana care asigură interimatul funcţiei de Prim-ministru Constituţia nu a reglementat astfel de condiţii, ceea ce, de asemenea, denotă statutul diferit al titularului acestei funcţii (HCC nr.7 din 18.05.2013, §62).
Articolul 98 alin. (5) din Constituţie prevede că Guvernul îşi exercită atribuţiile din ziua depunerii jurământului de către membrii lui în faţa Preşedintelui Republicii Moldova. Aşadar, mandatul Prim-ministrului curge de la data depunerii jurământului, după desfăşurarea procedurilor numirii Guvernului în condiţiile stipulate de prevederile articolului 98 alin.(1) – alin.(4) din Constituţie (HCC nr.7 din 18.05.2013, §64).
Faptul că pentru Prim-ministrul titular acordarea încrederii comportă un caracter special rezultă şi din efectele încetării mandatului acestuia, or, demisia sa antrenează demisia întregului Guvern (art.101 alin.(3) din Constituţie) (HCC nr.7 din 18.05.2013, §65).
Procedurile descrise nu se aplică în cazul persoanei care asigură interimatul funcţiei de Prim-ministru. Astfel, mandatul Prim-ministrului se exercită ca urmare a voinţei Parlamentului, organul reprezentativ suprem al poporului, iar interimatul se asigură în baza prevederilor constituţionale cuprinse în articolul 101 alin. (2) din Constituţie corelate cu articolul 103 (HCC nr.7 din 18.05.2013, §66).
Dispoziţiile constituţionale enunţate exclud egalarea mandatului de Prim-ministru cu interimatul acestei funcţii, prin care se asigură continuitatea exercitării atribuţiilor Guvernului în exerciţiu, în special, se asigură conducerea Guvernului pentru exercitarea funcţiei de administrare a treburilor publice, şi nu se pune începutul unui mandat deplin de Prim-ministru (HCC nr.7 din 18.05.2013, §67).
Curtea a reținut că interimatul reprezintă o situaţie tranzitorie, menită să asigure prompt continuitatea activităţii Guvernului la administrarea treburilor publice. Având în vedere ansamblul atribuţiilor Preşedintelui în sfera puterii executive, dar şi ţinând cont de faptul că Guvernul este rezultatul votului de învestitură acordat de Parlament, Preşedintele nu este obligat să consulte fracţiunile parlamentare la desemnarea Prim-ministrului interimar (HCC nr.4 din 22.04.2013[37], §103).
3.2.3. Atribuţiile Prim-ministrului interimar
Curtea a reținut că votul de încredere este acordat de către Parlament nu numai echipei guvernamentale, ci şi programului de activitate al Guvernului, elaborat pentru durata întregului mandat, şi echivalează cu acordarea mandatului de către Parlament. De aici se prezumă că acest program este sarcina şi responsabilitatea întregii componenţe a Guvernului şi a Parlamentului, care-l aprobă prin votul de încredere. Mai mult ca atât, din dispoziţiile art.98 alin.(2) şi (3) din Constituţie rezultă prioritatea programului de activitate asupra listei Guvernului. Or, nu programul de activitate se întocmeşte după capacităţile membrilor Guvernului, ci candidaturile membrilor Guvernului sunt selectate în corespundere cu necesităţile de îndeplinire a programului. Toate aceste circumstanţe impun un principiu esenţial aplicabil Guvernului – principiul integrităţii echipei guvernamentale (HCC nr.7 din 18.05.2013, §80).
Curtea a dedus importanţa menţinerii echipei guvernamentale pe toată durata mandatului acordat de Parlament. Concluzia în cauză se cristalizează şi din prevederile art.103 alin.(1) din Constituţie, conform cărora odată cu încetarea mandatului Parlamentului încetează şi mandatul Guvernului (HCC nr.7 din 18.05.2013, §82).
Adiţional, Curtea a remarcat faptul că regula este răspunderea colectivă şi solidară a miniştrilor, răspunderea individuală fiind excepţională. Remanierea, prin natura sa, presupune un act individual, care are drept obiectiv operarea unor schimbări de cadre ce răspund cerinţei de a păstra controlul parlamentar asupra Guvernului, fără a-l răsturna, deci, păstrând stabilitatea guvernamentală.
Astfel, remanierea guvernamentală prevăzută de articolul 98 alin.(6) din Constituţie vizează sensul strict al noţiunii de mandat, aşa cum decurge din art.98 alin.(1)-(4) coroborat cu art.103 din Constituţie. În acest context, revocarea unui ministru deja demis este un nonsens juridic (HCC nr.7 din 18.05.2013, §83).
Curtea a reținut că, în condiţiile în care atât Preşedintele ţării, cât şi Guvernul sunt autorităţi ce constituie emanaţia Parlamentului, Preşedintele nu poate opera remanieri guvernamentale la propunerea unei persoane care nu a fost învestită prin votul de încredere al Parlamentului în calitate de Prim-ministru şi care, deci, nu a format lista Guvernului acreditată cu acest vot, pe care urmăreşte să o modifice (HCC nr.7 din 18.05.2013, §87).
Mai mult, Legea Supremă prevede prelungirea mandatului Guvernului doar în partea ce ţine de «administrarea treburilor publice». Astfel, în cazul unui Guvern demisionar, a fortiori, mandatul Prim-ministrului interimar este circumscris mandatului restrâns al Guvernului demisionar din care face parte. În baza acestor constatări, Prim-ministrului interimar nu-i pot fi acordate atribuţii identice cu cele ale Prim-ministrului titular în domeniul remanierilor guvernamentale (HCC nr.7 din 18.05.2013, §90).
Curtea a reținut că, spre deosebire de Prim-ministrul titular, care poartă răspundere în faţa Parlamentului pentru întreaga echipă guvernamentală, pe care de altfel a alcătuit-o, Prim-ministrul interimar al unui Guvern demis nu mai poartă această responsabilitate (HCC nr.7 din 18.05.2013, §91).
În acest context, Curtea Constituţională a subliniat că într-un stat de drept este inadmisibilă adoptarea de norme ce ar permite permanentizarea unei guvernări în condiţii de interimat. Dimpotrivă, toate normele şi acţiunile autorităţilor publice trebuie să fie direcţionate în vederea desemnării în cel mai scurt termen a demnitarilor titulari, ce şi-ar asuma responsabilitatea deplină pentru actul guvernării (HCC nr.7 din 18.05.2013, §94).
În acelaşi context, pentru elucidarea importanţei funcţiei şi înaltei responsabilităţi a Prim-ministrului pentru actul guvernării, Curtea a menţionat că, în temeiul normelor constituţionale, Prim-ministrul este al doilea în ordinea succesiunii la exercitarea interimatului în cazul vacanţei funcţiei de Preşedinte, după Preşedintele Parlamentului. Având în vedere diferenţa între interimar şi titular, Prim-ministrul interimar este astfel exclus de la soluţionarea acestei eventuale situaţii excepţionale (HCC nr.7 din 18.05.2013, §97).
3.3. Numirea și eliberarea persoanelor cu funcții de demnitate publică
Curtea a reținut că articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie abilitează instanța de jurisdicție constituțională cu controlul constituţionalităţii tuturor actelor adoptate de Parlament, fără a face distincţie între actele normative şi cele individuale. (HCC nr.27 din 20.09.2013[38], §38)
Curtea a relevat că stipularea în Constituţie a procedurii de numire a membrului Curţii de Conturi constituie o garanţie a independenţei acestuia şi a exercitării cu imparţialitate a atribuţiilor ce-i revin conform Legii Curţii de Conturi (HCC nr.27 din 20.09.2013, §49).
Totodată, Curtea a reținut că membrii Curţii de Conturi sunt independenţi în exercitarea mandatului şi inamovibili pe durata acestuia. Ei deţin funcţii de demnitate publică prin numire. Membrii Curţii de Conturi, odată cu numirea în funcţie, obţin calitatea de auditori publici, pe durata mandatului (HCC nr.27 din 20.09.2013, §50).
Având în vedere rolul Curții de Conturi, în general, și atribuțiile funcționale ale membrilor, în special, Curtea a considerat extrem de necesară asigurarea independenței și inamovibilității acestora pe durata mandatului în vederea evitării subordonării politicului. Inamovibilitatea, ca şi stabilitatea, este instituţia pe care legea a prevăzut-o în nevoia de a găsi un instrument care să stopeze amestecul politicului în administraţie (HCC nr.27 din 20.09.2013, §60).
În scopul garantării independenţei persoanei ce exercită o funcţie de demnitate publică, normele constituţionale şi legale impun respectarea termenului mandatului. De regulă, destituirea presupune o procedură mai complicată decât numirea în funcţie sau cel puţin una echivalentă. Procedura de destituire este expres stipulată de lege pentru membrii Curţii de Conturi (HCC nr.27 din 20.09.2013, §65).
În context, Curtea a constatat că revocarea din funcţie a membrului Curţii de Conturi a avut loc cu eludarea normelor legale în acest sens, fiind adoptată cu existenţa în acest sens a propunerii Preşedintelui Curţii de Conturi, însă fără a fi respectate cerinţele legale (HCC nr.27 din 20.09.2013, §71).
Articolul 22 alin.(3) din Legea cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică stipulează că în cazul demnitarului numit încetarea înainte de termen a mandatului are loc prin revocarea sau, după caz, eliberarea din funcţie a demnitarului în temeiul actului administrativ al autorităţii care l-a numit în funcţie. Iar potrivit alin.(4) al aceluiaşi articol, dispoziţiile alin. (3) nu se aplică demnitarilor pentru care legea specială ce reglementează activitatea acestora prevede o altă procedură de încetare a mandatului înainte de termen (HCC nr. 28 din 20.09.2013[39], §61).
Curtea a reținut că prevederile articolului 22 din Legea cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică nu sunt relevante pentru a elibera din funcţie un director general al Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică, deoarece activitatea acestuia, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică sunt reglementate prin lege specială, care prevede o altă procedură de încetare a mandatului înainte de termen (HCC nr. 28 din 20.09.2013, §62).
În conformitate cu articolul 42 alin. (6) din Legea cu privire la energetică, funcţia de director al Consiliului de administraţie încetează prin demisie sau eliberare din funcţie. Directorul poate fi eliberat din funcţie de către Parlament în cazul: pierderii cetăţeniei Republicii Moldova; imposibilităţii exercitării funcţiei din motive de sănătate; alegerii în altă funcţie; condamnării pentru savârşire de infracţiuni cu intenţie şi/sau condamnării la privaţiune de libertate prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată; rămânerii definitive a actului de constatare prin care s-a stabilit emiterea/adoptarea de către acesta a unui act administrativ sau încheierea unui act juridic cu încălcarea dispoziţiilor legale privind conflictul de interese; aflării în incompatibilitate, fapt stabilit prin actul de constatare rămas definitiv (HCC nr. 28 din 20.09.2013, §65).
Această rigiditate decurge din raţiunea asigurării independenţei persoanei faţă de acei care au votat pentru alegerea sau numirea sa (HCC nr. 28 din 20.09.2013, §66).
Din normele constituţionale şi legale, Curtea a conchis că actul contestat, fiind adoptat de Parlament la propunerea Preşedintelui Parlamentului, sub formă de hotărâre, nu corespunde cerinţelor prevăzute de articolele 66 lit.j) din Constituţie şi 42 din Legea cu privire la energetică. Or, potrivit normei constituționale, Parlamentul alege și numește persoane oficiale de stat, în cazurile prevăzute de lege, ceea ce urmează a fi înțeles și în condițiile prevăzute de lege (HCC nr. 28 din 20.09.2013, §67).
Curtea a reţinut că revocarea din funcţia de director general al Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică poate fi dispusă numai de către autoritatea care l-a numit, şi anume Parlamentul, iar cazurile şi condiţiile revocării sunt cele prevăzute exhaustiv de Legea cu privire la energetică. Astfel, în acest sens competenţa Parlamentului, conferită prin lege, nu este una discreţionară (HCC nr. 28 din 20.09.2013, §68).
Curtea a constatat că revocarea din funcţia de director general al Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică a avut loc cu eludarea normelor constituționale, fiind adoptată cu existenţa în acest sens a propunerii Preşedintelui Parlamentului, însă fără a fi respectate cerinţele legale (HCC nr. 28 din 20.09.2013, §69).
3.4. Administraţia publică locală
3.4.1. Principiile de bază ale administraţiei publice locale
Un element de bază al regimului constituţional îl constituie administraţia publică locală. Fiind chemată să soluţioneze problemele de interes local, ea joacă un rol important în dezvoltarea unităţilor administrativ-teritoriale şi în asigurarea activităţii serviciilor publice (HCC nr. 19 din 09.07.2013[40], §39).
Curtea a subliniat că principiul autonomiei locale ocupă un loc central între celelalte principii pe care se întemeiază administraţia publică locală. Conţinutul său complex reprezintă chintesenţa întregii activităţi a administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale (HCC nr.10 din 23.05.2013[41], §51 ).
Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a colectivităţilor locale de a rezolva şi a gira în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiei locale, o parte importantă din treburile publice (HCC nr.10 din 23.05.2013, §52).
Curtea a reținut că principiul autonomiei locale nu presupune totala independenţă şi competenţa exclusivă a autorităţilor publice din unităţile administrativ-teritoriale, acestea fiind obligate să se supună reglementărilor legale general valabile pe întreg teritoriul ţării şi dispoziţiilor legale adoptate pentru protejarea intereselor naţionale (HCC nr.10 din 23.05.2013, §59).
3.4.2. Statutul alesului local
Curtea a reținut că determinarea unui statut pentru aleşii locali rezultă din necesitatea exercitării eficiente a atribuţiilor acestora în cadrul realizării puterii locale. Un statut specific al aleșilor locali trebuie să asigure, potrivit prevederilor art.7 din Carta Europeană, liberul exerciţiu al mandatului lor (HCC nr. 19 din 09.07.2013, §47).
La fel, Curtea a menționat că, potrivit art. 7 alin. (3) al Cartei Europene a Autonomiei Locale, funcţiile şi activităţile incompatibile cu mandatul de ales local urmează a fi stabilite prin lege (HCC nr. 19 din 09.07.2013, §48).
În context, Curtea a reținut că noțiunea de „administrație publică locală” derivă din conceptul constituțional mai larg al puterii de stat. Or, anume prin conținutul acesteia, reprezentanții acestei administrații sunt învestiți cu drepturi necesare realizării sarcinilor mandatului lor elective (HCC nr. 19 din 09.07.2013, §51).
Prin urmare, Curtea a evidențiat că orice exercitare a puterii de stat prin intermediul mandatarilor săi, inclusiv prin instituțiile elective locale, se realizează în limita principiilor imperative expuse în normele constituționale (HCC nr. 19 din 09.07.2013, §52).
Raportate la principiul separării puterilor în stat, Curtea a relevat că autoritățile publice locale (deliberative și executive) trebuie să-şi desfăşoare activitatea în strictă concordanţă cu rigorile constituţionale, nici una nu este în drept să comită imixtiuni sau să-şi aroge atribuţiile celorlalte puteri (HCC nr. 19 din 09.07.2013, §62).
Concluzionând, Curtea a reținut că interdicţiile cuprinse în prevederile art.7 lit.с) şi lit.d) din Legea nr.768-XIV din 2 februarie 2000 privind statutul alesului local nu încalcă dreptul de a fi ales și nu aduce atingere autonomiei locale, ci reglementează condiţiile în care alesul local poate să-şi exercite funcţia, în vederea asigurării obiectivității în exercitarea mandatului, precum şi al excluderii abuzurilor şi a conflictelor de interese (HCC nr. 19 din 09.07.2013, §67).
Concomitent, Curtea a observat că Legea nr.168 din 11 iulie 2012 nu cuprinde dispoziții finale și tranzitorii în care să se indice modalitatea de intrare în vigoare şi de punere în aplicare a noilor reglementări. Astfel, Curtea a menționat că având în vedere art. 76 din Constituție, în lipsa unor dispoziții finale, noile prevederi ale art. 7 alin.(l) lit. c) şi lit. d) din Legea nr.768-XIV din 2 februarie 2000 privind statutul alesului local intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova (14 septembrie 2012) și sunt aplicabile raporturilor juridice apărute ulterior (HCC nr. 19 din 09.07.2013, §70-71).
În contextul celor relatate, Curtea a reținut că prevederile legale contestate, care stabilesc incompatibiltăţile mandatului alesului local, nu aduc atingere drepturilor aleşilor locali, care și-au obținut mandatul în urma alegerilor locale desfășurate până la data intrării în vigoare a Legii nr.168 din 11 iulie 2012 pentru modificarea Legii nr.768-XIV din 2 februarie 2000 privind statutul alesului local – 14 septembrie 2012, precum și drepturilor candidaților supleanți, prevederile având efect ulterior adoptării legii (HCC nr. 19 din 09.07.2013, §73).
3.4.3 Obligaţiile administraţiei publice locale în domeniul învăţământului
Politica în sfera învăţământului se stabileşte de către stat. Statul are obligaţia de a decide asupra programului şi modului în care se realizează educaţia, nivelului până la care educaţia este obligatorie şi faptului că educaţia unei persoane depinde de anumite calităţi ale acesteia (HCC nr.10 din 23.05.2013, §67).
Astfel, Curtea subliniază că, fiind de competenţa exclusivă a statului, domeniul educaţiei nu poate fi descentralizat şi dat în competenţa proprie a autorităţilor administraţiei publice locale. Către administraţia publică locală pot fi delegate, prin lege, doar unele competenţe, cu asigurarea finanţării adecvate a acestora (HCC nr.10 din 23.05.2013, §70).
Astfel, statul are dreptul şi obligaţia de a stabili căile, conţinutul şi standardele ce urmează să asigure realizarea optimă a dreptului la învăţătură (HCC nr.10 din 23.05.2013, §71).
Curtea Constituţională a considerat că atribuirea prin lege autorităţilor administraţiei publice locale de nivelul al doilea a dreptului de a decide, în coordonare cu Ministerul Educaţiei, chestiunile privind înfiinţarea, reorganizarea sau lichidarea instituţiilor de stat de învăţământ primar, gimnazial, liceal şi extraşcolar constituie un act de delegare a competenţelor statului către aceste autorităţi (HCC nr.10 din 23.05.2013, §83).
Curtea subliniază, coordonarea de către legislativ a activităţii autorităţilor administraţiei publice locale în anumite domenii, în interesele generale ale statului, nu vine în contradicţie cu principiul autonomiei locale, aceasta fiind o măsură necesară într-o societate democratică (HCC nr.10 din 23.05.2013, §87).
Principiul consultării cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit vine să confirme construcţia şi funcţionarea administraţiei publice locale pe principii democratice, iar rezultatele consultării pot fi atât obligatorii, cât şi facultative (HCC nr.10 din 23.05.2013, §94).
3.5. Autoritatea judecătorească
3.5.1. Statutul judecătorului
3.5.1.1. Independența judecătorului
Curtea a reţinut că dispoziţiile constituţionale privind separaţia puterilor în legislativă, executivă şi judecătorească (art.6), privind independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor instanţelor judecătoreşti (art.116 alin.(1)), privind stabilirea prin lege organică a organizării instanţelor judecătoreşti, a competenţei acestora şi a procedurii de judecată (art.115 alin.(4)) definesc statutul juridic al judecătorului în Republica Moldova şi consacră justiţia ca o ramură a puterii în stat independentă şi imparţială (HCC nr. 21 din 25.07.2013[42], §60).
În acelaşi sens, dispoziţiile articolelor 114 şi 116 alin. (1) din Constituţie consacră principiul independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate vorbi de o activitate autentică de înfăptuire a justiţiei. Realizarea principiului independenţei judecătorului, pus la baza autonomiei puterii judecătoreşti, se asigură prin procedura de înfăptuire a justiţiei, precum şi prin modul de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie a judecătorului (HCC nr. 21 din 25.07.2013, §63).
În mecanismul statal de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului un factor de primă importanţă îl constituie buna funcţionare a autorităţilor judecătoreşti. Protecţia judiciară efectivă şi completă se poate realiza doar în condiţiile unei adevărate independenţe a autorităţii judecătoreşti, în special a judecătorului – exponent al puterii judecătoreşti. Acest fapt impune asigurarea autonomiei şi independenţei puterii judecătoreşti, reglementarea constituţională a limitelor şi principiilor activităţii sale (HCC nr. 22 din 05.09.2013[43], §45 ).
Independenţa justiţiei este o condiţie obligatorie pentru existenţa statului de drept şi o garanţie fundamentală a unui proces echitabil. Această independenţă urmează a fi asigurată de către stat (HCC nr. 22 din 05.09.2013, §49).
Independenţa judecătorului este un element esenţial al statutului juridic şi condiţia principală a autonomiei autorităţii judecătoreşti. Corelaţia dintre principiul independenţei justiţiei şi principiul independenţei judecătorului determină, de fapt, caracterul echitabil şi democratic al exercitării justiţiei într-un stat de drept (HCC nr. 22 din 05.09.2013, §51).
Curtea a menţionat că judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită pentru a soluţiona cauzele în mod imparţial, potrivit convingerilor lor şi propriului mod de interpretare a faptelor, precum şi în conformitate cu prevederile legale în vigoare (HCC nr. 22 din 05.09.2013, §52).
Independenţa puterii judecătoreşti are atât o componentă obiectivă – caracteristică indispensabilă a puterii judecătoreşti, cât şi o componentă subiectivă, care priveşte dreptul persoanei de a i se stabili drepturile şi libertăţile de către un judecător independent. Fără judecători independenţi, nu se poate vorbi despre o veritabilă garantare a drepturilor şi libertăţilor. În consecinţă, independenţa justiţiei nu este un scop în sine, nu este un privilegiu personal al judecătorului, ci este o garanţie împotriva presiunilor exterioare la luarea deciziilor, fiind justificată de necesitatea de a permite judecătorilor să-şi îndeplinească rolul lor de gardieni ai drepturilor şi libertăţilor omului (HCC nr. 22 din 05.09.2013, §53).
Principiul independenţei judecătorilor presupune că judecătorii trebuie să ia decizii în deplină libertate şi să acţioneze fără restricţii şi fără a fi obiectul unor influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii nelegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv. Judecătorul, în calitate de deţinător al autorităţii judecătoreşti, trebuie să-şi poată exercita funcţia sa în deplină independenţă, în raport cu toate constrângerile, forţele de natură socială, economică şi politică şi chiar în raport cu alţi judecători şi în raport cu administraţia judecătorească (HCC nr. 22 din 05.09.2013, §54).
Prin urmare, independenţa judecătorului asigură în mod iminent realizarea accesului liber la justiţie – drept fundamental garantat de articolul 20 din Constituţie (HCC nr. 22 din 05.09.2013, §58).
Esenţa independenţei judecătorului rezidă în autonomia acestuia la adoptarea deciziilor judecătoreşti. Aceasta presupune că judecătorul urmează să fie ocrotit şi să-i fie garantat că la judecarea cauzelor, atribuţie conferită de Constituţie, el nu va fi supus persecuţiilor şi nu va putea fi antrenată urmărirea penală pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluarea probelor, cu excepţia „cazurilor de rea-credinţă” (HCC nr. 22 din 05.09.2013, §59).
(…) Independenţa externă a judecătorilor nu este o prerogativă sau un privilegiu acordat în interesul personal al acestora, ci în interesul statului de drept şi al persoanelor care solicită şi aşteaptă o justiţie imparţială. Independenţa judecătorilor trebuie să fie considerată ca o garanţie a libertăţii, a respectării drepturilor omului şi a aplicării imparţiale a legii. Imparţialitatea şi independenţa judecătorilor sunt esenţiale pentru a garanta egalitatea părţilor în faţa instanţelor (HCC nr.29 din 23.09.2013[44], § 82).
3.5.1.2. Imunitatea judecătorului
Potrivit practicii internaţionale, este unanim recunoscut că imunitatea, de regulă, se acordă judecătorilor pentru garantarea executării atribuţiilor de serviciu (HCC nr. 22 din 05.09.2013, §60).
Totodată, Curtea a reținut că independenţa judecătorului nu exclude angajarea responsabilităţii acestuia, ea fiind realizată sub rezerva unei prudenţe determinate de necesitatea garantării libertăţii depline a judecătorului contra tuturor presiunilor induse (HCC nr. 22 din 05.09.2013, §61).
Comisia de la Veneţia, în Amicus Curiae din 11 martie 2013, a menţionat că nu există o practică universală prin care judecătorilor li se atribuie inviolabilitate penală. Astfel, 20 din cele 47 de state membre ale Consiliului Europei prevăd inviolabilitatea penală a judecătorilor Curţii Supreme, şi 16 din 47 pentru judecătorii curţilor inferioare. În Uniunea Europeană, cifrele corespunzătoare sunt 8 din 27 şi 4 din 27. „[...] o mare parte din oficialii protejaţi prin imunitate, fac parte în special, din sistemul judecătoresc, acesta este fenomenul ţărilor est-europene, membre ale Consiliului Europei şi Uniunii Europene”[45] (HCC nr. 22 din 05.09.2013, §65).
Curtea a constatat că legiuitorul constituant, statuând că „judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii”, a consacrat independenţa judecătorului pentru a asigura excluderea oricărei influenţe din partea altor autorități. Această garanţie nu poate fi însă interpretată ca fiind de natură să determine lipsa responsabilităţii judecătorului (HCC nr. 22 din 05.09.2013, §68).
Curtea a reținut că, reieşind din normele procesuale penale, pornirea unei cauze penale în conformitate cu legislaţia în vigoare, când rezultă o bănuială rezonabilă că a fost săvârşită o infracţiune şi nu există vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală şi infracţiunea a fost săvârşită de către un judecător, răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită nu este un act de intervenţie în activitatea şi independenţa judecătorilor, ci un proces legal de tragere la răspundere pentru ilegalitatea comisă (HCC nr. 22 din 05.09.2013, §75).
Buna reputaţie a judecătorului constituie o condiţie a încrederii publice în justiţie şi eficienţa acesteia, fără de care nu poate fi concepută calitatea justiţiei şi deplina aplicare a dispoziţiilor constituţionale şi legale care reglementează înfăptuirea sa. Corupţia nu subminează doar încrederea în judecător, dar şi în actul de justiţie ca atare (HCC nr. 22 din 05.09.2013, §76).
Curtea a reținut că imunitatea nu trebuie să obstrucţioneze principalele funcţii şi atribuţii ale justiţiei şi nici să împiedice funcţionarea principiilor democratice într-un stat de drept (HCC nr. 22 din 05.09.2013, §84).
În același timp, Curtea a constatat că acordarea dreptului de a porni urmărirea penală împotriva judecătorului exclusiv Procurorului General reduce influența exponenților altor autorități asupra judecătorului. De altfel, având în vedere că Procurorul General este membru al Consiliului Superior al Magistraturii, nu poate fi considerat că Consiliul Superior al Magistraturii este exclus în totalitate de la procedura de sancționare a judecătorului (HCC nr. 22 din 05.09.2013, §85).
Este sarcina legiuitorului de a stabili, prin lege, garanțiile de independență a judecătorilor, inclusiv a celor ce asigură inviolabilitatea lor, având ca scop realizarea echilibrului necesar între independența și responsabilitatea judecătorilor și asigurarea încrederii societății în justiție (HCC nr. 22 din 05.09.2013, §88).
Principiul constituțional al independenței judecătorilor implică principiul responsabilității. Independența judecătorului nu constituie și nu poate fi interpretată ca o putere discreționară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale penale, contravenționale sau disciplinare în condițiile legii (HCC nr. 22 din 05.09.2013, §89).
De asemenea, Curtea a constatat că învestirea Procurorului General cu atribuția de a porni urmărirea penală în privința unui judecător fără acordul prealabil al Consiliului Superior al Magistraturii este justificată de particularitățile investigării cazurilor de corupție, care solicită operativitate și confidențialitate în efectuarea acțiunilor procesuale (HCC nr. 22 din 05.09.2013, §90).
3.5.2. Codecizia la numirea și demisia judecătorilor
În jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a arătat că desemnarea şi destituirea judecătorilor şi preşedinţilor de instanţe se realizează cu participarea a cel puţin două autorităţi: pe de o parte, Consiliul Superior al Magistraturii şi, pe de altă parte, Preşedintele sau Parlamentul, după caz. (HCC nr.21 din 25.07.2013[46], §76).
Astfel, Curtea a accentuat în privinţa Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie că, în cazul săvârşirii unei încălcări incompatibile cu funcţia deţinută, acesta urmează a fi demis de Parlament prin aceeaşi procedură prin care a fost numit, adică la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii (HCC nr. 21 din 25.07.2013, §79).
Curtea a reţinut că aceeaşi regulă se aplică, mutatis mutandis, în cazul demiterii judecătorilor oricărei instanţe judecătoreşti (HCC nr. 21 din 25.07.2013, §80).
Asigurând numirea judecătorului, aşa cum prevăd dispoziţiile Constituţiei şi Legii nr. 947-XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, Consiliul Superior al Magistraturii selectează candidaturile pentru funcţia de judecător cu cele mai înalte caracteristici profesionale şi morale, prevăzute de lege, şi face propuneri Preşedintelui Republicii Moldova sau, după caz, Parlamentului privind numirea, promovarea, transferarea sau eliberarea din funcţie a judecătorilor, preşedinţilor şi vicepreşedinţilor instanţelor judecătoreşti, primeşte jurământul judecătorilor (HCC nr. 21 din 25.07.2013, §81).
Curtea a reţinut că, având în vedere prevederile constituţionale referitoare la organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, constatând că au fost respectate toate dispoziţiile legale în vigoare în materia acestor proceduri, Parlamentul sau Preşedintele Republicii Moldova au îndatorirea constituţională de a proceda la numirea candidaturilor la funcţiile de judecător, preşedinte, vicepreşedinte ale instanţelor judecătoreşti desemnate de către Consiliul Superior al Magistraturii (HCC nr. 21 din 25.07.2013, §84).
Deoarece autorităţile împart sarcina de desemnare a judecătorilor, ele au obligaţia de a coopera (HCC nr.2 din 25.07.2013, §82).
În viziunea Curţii, numai într-o astfel de ipoteză, prin aplicarea articolului 116 din Constituţie, poate fi exercitată competenţa Parlamentului sau a Preşedintelui Republicii Moldova la numirea judecătorilor, preşedinţilor şi vicepreşedinţilor instanţelor judecătoreşti, pentru a se respecta principiul constituţional al separaţiei şi colaborării puterilor în stat. O abordare contrară a semnificației intervenției Parlamentului sau Președintelui Republicii Moldova în procesul de numire în funcție a judecătorilor, președinților, vicepreședinților instanțelor judecătorești ar aduce atingere valorilor, regulilor și principiilor constituționale privind separația puterilor și independența justiției (HCC nr. 21 din 25.07.2013,§85).
Aplicând aceleași raționamente, Curtea a considerat că eliberarea din funcție a judecătorilor, președinților și vicepreședinților instanțelor judecătorești, indiferent de motiv, urmează a fi examinată de către Parlament sau Președintele Republicii Moldova în condițiile și în termenele prevăzute pentru numirea acestora în funcție [...] (HCC nr. 21 din 25.07.2013,§86).
[...] În cazul destituirii, Parlamentul sau Președintele validează decizia Consiliului Superior al Magistraturii, pe care nu o poate nici cenzura, nici refuza, verificarea legalității acesteia fiind competența exclusivă a instanțelor judecătorești (HCC nr. 21 din 25.07.2013, §87).
În același timp, având în vedere principiul separației și colaborării puterilor în stat și independenței sistemului judecătoresc, Curtea a considerat că Parlamentul urmează să țină cont de faptul că, în cazul în care nu va proceda la demiterea formală a unui judecător la propunerea respectivă a Consiliului Superior al Magistraturii, din momentul adoptării hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorul demis nu mai dispune de mandatul autorității cu rol primar ca parte a mecanismului codeciziei și, prin urmare, nu mai are împuterniciri pentru a judeca cauze. Prin urmare, actul Parlamentului sau Președintelui are un caracter formal, astfel încât orice viciu potențial de procedură comis de către aceste autorități nu restabilește în funcție judecătorul demis de Consiliul Superior al Magistraturii (HCC nr. 21 din 25.07.2013, §89).
3.5.3. Transferul judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie la alte instanţe judecătoreşti
Articolul 116 din Constituţia Republicii Moldova prevede că judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii. Inamovibilitatea este asigurată prin modul de numire în funcţiile de judecător, condiţiile principale pentru numirea în aceste funcţii, precum şi garanţiile în exercitarea mandatului. Pentru promovarea sau transferarea judecătorului în interiorul mandatului este necesar acordul acestuia (HCC nr. 17 din 02.07.2013,[47] §62).
Dispoziţiile art. 114 şi art. 116 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 17 din Legea cu privire la statutul judecătorului instituie principiul independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate vorbi despre o activitate autentică de înfăptuire a justiţiei. Realizarea principiului independenţei judecătorului, pus la baza autonomiei autorităţii judecătoreşti, se asigură prin procedura de înfăptuire a justiţiei, prin modul de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie a judecătorului (HCC nr.17 din 02.07.2013, §63).
Pornind de la statutul constituţional-legal al judecătorului, de la calitatea sa de exponent al puterii judecătoreşti, ţinând cont de faptul că independenţa judecătorului presupune capacitatea sa de a aplica legea corect şi de a se caracteriza prin înalte calităţi morale, legiuitorul a condiţionat selectarea, promovarea, transferarea, numirea judecătorului printr-o serie de exigenţe obiective privind calificarea, onestitatea, competenţa şi experienţa de viaţă (HCC nr.17 din 02.07.2013, §64).
Potrivit articolului 123 din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii asigură numirea, transferarea, detaşarea, promovarea în funcţie şi aplicarea de măsuri disciplinare faţă de judecători (HCC nr.17 din 02.07.2013, §72).
Consiliul Superior al Magistraturii este un organ independent, format în vederea constituirii şi funcţionării sistemului judecătoresc, este garantul independenţei autorităţii judecătoreşti şi asigură autoadministrarea judecătorească (art. 24 din Legea privind organizarea judecătorească) (HCC nr. 17 din 02.07.2013, §73).
Curtea a reținut că, prin art. 2 al Legii nr. 154, legiuitorul a stabilit criteriile de bază de care urmează să se ţină cont la transferarea judecătorului la o instanţă judecătorească de acelaşi nivel sau la o instanţă inferioară. Totodată, legiuitorul a abilitat Consiliul Superior al Magistraturii cu dreptul de a dezvolta şi detalia criteriile prestabilite în Legea organică nr.154 (HCC nr. 17 din 02.07.2013, §75).
Curtea a considerat că stabilirea de către Consiliul Superior al Magistraturii a procedurii și criteriilor de selectare a judecatorilor în vederea transferării lor la alte instanţe judiciare este nu doar constituţională şi legală, ci şi firească naturii şi activităţii acestui organ al autoadministrării judecătoreşti (HCC nr. 17 din 02.07.2013, §78).
3.5.4. Salarizarea personalului instanțelor judecătorești
Curtea a menționat că independența puterii judecătorești nu poate fi asigurată fără o independență instituțională și structurală (HCC nr. 24 din 10.09.2013[48], §50).
Curtea a observat că înfăptuirea actului de justiție se realizează cu implicarea mai multor componente ajutătoare, subsecvente judecătorilor care reprezintă nemijlocit această putere (HCC nr. 24 din 10.09.2013, §51).
Curtea a reținut că nu poate fi contestat nivelul egal al Parlamentului, Guvernului și Curţii Supreme de Justiție în ierarhia autorităților puterilor statului, adăugând că şi nivelul de salarizare a conducătorilor acestor autorități este acelaşi (HCC nr. 24 din 10.09.2013, §58).
Totodată, discrepanța între nivelul de salarizare a colaboratorilor Curții Supreme de Justiție în raport cu colaboratorii Secretariatului Parlamentului sau ai Cancelariei de Stat constituie un factor discriminatoriu și, în final, un factor dezechilibrant între puterile statului (HCC nr. 24 din 10.09.2013, §59).
Analizând poziţionarea ierarhică a organelor puterilor de stat, se atestă o discrepanță și între nivelul de salarizare a funcționarilor din cadrul Curților de apel în raport cu cei din cadrul ministerelor. Mai mult, în pofida faptului că cel mai mare volum de lucru este concentrat în cadrul judecătoriilor, acestora fiindu-le atribuită examinarea în primă instanță a tuturor litigiilor, funcționarii publici din cadrul acestora dispun de un nivel de salarizare mai mic chiar și în raport cu funcționarii autorităților publice locale de nivelul II (HCC nr. 24 din 10.09.2013, §60).
Curtea a reiterat că, pentru garantarea unei puteri judecătoreşti echivalente după statut cu celelalte două ramuri ale puterii de stat, este necesară menţinerea unui tratament echivalent şi pentru componentele ajutătoare ale acestei puteri, inclusiv crearea condițiilor necesare pentru asigurarea cu personal calificat și competitiv (HCC nr. 24 din 10.09.2013, §63).
Totodată, reieșind din totalitatea reglementărilor internaționale care instituie principiul asigurării independenței judecătorilor și a rolului acestora în procedura de control al legalității actelor administrative emise de autorităţi, Curtea a statuat că necesitatea menținerii unui echilibru al nivelului de salarizare între funcționarii publici care contribuie și asistă pe cei care exercită puterea în stat nu exclude posibilitatea stabilirii unor salarii mai mari pentru judecători în raport cu salariile reprezentanților puterilor legislativă și executivă. Această ultimă constatare se bazează pe interdicţiile şi restrângerile pe care le implică statutul judecătorilor (HCC nr. 24 din 10.09.2013, §68).
Curtea a subliniat că puterea judecătorească soluționează litigiile de drept apărute în societate, inclusiv ca rezultat al acțiunilor celor două puteri. Din aceste considerente, calitatea actului justiţiei, ca act emanat de la puterea judecătorească, este direct proporţională cu nivelul independenţei judecătorilor şi cu sprijinul acordat acestora atât de puterea legislativă, cât şi de cea executivă (HCC nr. 24 din 10.09.2013, §69).
În același timp, Curtea a reținut, calitatea și finalitatea actului de justiție sunt direct proporționale nu doar cu competențele profesionale ale judecătorului, dar și cu competențele personalului care îl ajută să-şi desfăşoare activitatea. Din aceste considerente, se impune o investiție și o stimulare proporțională pentru activitatea desfășurată de către personalul instanțelor judecătorești reieșind și din responsabilitățile atribuite prin lege acestora (HCC nr. 24 din 10.09.2013, §70).
Astfel, Curtea a dedus că salarizarea diferită pentru exercitarea unor atribuții identice sau similare după complexitate între autorități poziționate pe aceeaşi scară în ierarhia instituțională a puterilor în stat urmează a fi calificată ca un tratament discriminatoriu (HCC nr. 24 din 10.09.2013, §75).
Curtea a conchis că stabilirea gradelor de salarizare diferențiate în compartimentele „Secretariatul Curţii Constituţionale”, „Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Supremă de Justiţie, Procuratura Generală”, „Curţile de apel” şi „Judecătoriile, inclusiv cea militară, procuraturile teritoriale şi cele specializate” din Anexa nr. 2 la Legea nr. 48 în raport cu compartimentele autorității puterii legislative și autorităților puterii executive afectează principiile consfințite de articolele 6 și 16 din Constituție (HCC nr. 24 din 10.09.2013, §85).
3.5.5. Numirea şi destituirea Procurorului General
Curtea a relevat că stipularea în Constituţie a procedurii de desemnare a Procurorului General constituie o garanţie a independenţei acestuia şi a exercitării cu imparţialitate a atribuţiilor ce-i revin conform Legii cu privire la Procuratură (HCC nr. 8 din 20.05.2013[49], §53).
Totodată, Curtea a reținut că funcţia de Procuror General este de cel mai înalt rang în cadrul organelor Procuraturii. Rolul important al acestei funcţii derivă din sarcinile care revin Procuraturii de a reprezenta interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, de a conduce şi exercita urmărirea penală, de a reprezenta învinuirea în instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii (HCC nr. 8 din 20.05.2013, §54).
Curtea a constatat că, în conformitate cu articolele 32 şi 33 din Regulamentul Parlamentului, Legislativul este în drept să constituie comisii speciale pentru examinarea proiectelor de acte legislative, pentru elaborarea unor proiecte de acte legislative complexe sau pentru alte scopuri, indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei respective (HCC nr. 8 din 20.05.2013, §64).
În acest sens, Curtea a relevat că Parlamentul a fost în drept să constituie o Comisie specială pentru examinarea circumstanţelor adoptării de către Parlament a Hotărârii nr.81 (HCC nr. 8 din 20.05.2013, §65).
În partea ce ţine de Hotărârea nr. 104, prin care a fost abrogată Hotărârea nr. 81, Curtea a menționat că votul odată consumat nu poate fi revizuit. O procedură de revizuire a votului nu este şi nici nu poate fi prevăzută, deoarece ar zădărnici tot procesul legislativ şi ar compromite autoritatea legislativă a statului, ar afecta securitatea raporturilor juridice şi chiar securitatea naţională, dacă s-ar admite posibilitatea revenirii, după o perioadă de timp, la voturile exprimate pentru adoptarea unor hotărâri sau legi, reieşind din interese politice sau personale de moment (HCC nr. 8 din 20.05.2013, §70).
În acelaşi timp, Curtea a reținut că Hotărârea privind numirea în funcţia de Procuror General se adoptă cu majoritatea voturilor deputaţilor prezenţi. Potrivit stenogramei, la şedinţa Parlamentului s-a înregistrat prezenţa a 95 deputaţi. În acest context, majoritatea deputaţilor prezenţi a constituit 48 de deputaţi. Astfel, chiar şi în eventualitatea anulării a două voturi din cele 51, ar rezulta 49 de voturi pro, ceea ce reprezintă mai mult decât majoritatea deputaţilor prezenţi, necesară pentru adoptarea hotărârii (HCC nr. 8 din 20.05.2013, §71).
În context, Curtea a reținut că abrogarea actului de numire a avut ca efect încetarea mandatului Procurorului General. În scopul garantării independenţei persoanei ce exercită o funcţie de demnitate publică, normele constituţionale şi legale impun respectarea exercitării termenului mandatului. De regulă, destituirea presupune o procedură mai complicată decât numirea în funcţie sau cel puţin una echivalentă. Procedura de destituire este expres stipulată de lege pentru Procurorul General (HCC nr. 8 din 20.05.2013, §74).
Curtea a constatat că revocarea din funcţie a Procurorului General a avut loc cu eludarea normelor legale în acest sens, fiind adoptată fără să existe în acest sens propunerea Preşedintelui Parlamentului şi fără a fi respectate celelalte cerinţe legale (HCC nr. 8 din 20.05.2013, §78).
Curtea a constatat că Hotărârea Parlamentului nr. 104 din 3 mai 2013 cu privire la abrogarea Hotărârii Parlamentului nr. 81 din 18 aprilie 2013 privind numirea în funcţia de Procuror General contravine dispoziţiilor […] din Constituţia Republicii Moldova, precum şi prevederilor altor acte legislative care vin să dezvolte normele constituţionale (HCC nr. 8 din 20.05.2013, §79).
Din analiza cadrului normativ menţionat, precum şi din analiza stenogramei şedinţei Parlamentului din 18 aprilie 2013, Curtea a dedus că la adoptarea Hotărârii nr. 81 privind numirea Procurorului General au fost respectate normele constituţionale (HCC nr. 8 din 20.05.2013, §80).
3.5.6. Curtea Constituţională
3.5.6.1. Statutul Curţii Constituţionale. Independența judecătorilor constituționali
Structura Curţii Constituţionale a Republicii Moldova este reglementată de articolul 136 din Constituţie. Conform dispoziţiilor menţionate, Curtea Constituţională a Republicii Moldova se compune din 6 judecători, numiţi pentru un mandat de 6 ani. Doi judecători sunt numiţi de Parlament, doi de Guvern şi doi de Consiliul Superior al Magistraturii. Acest mod de numire a judecătorilor Curţii Constituţionale a Republicii Moldova este de natură să asigure o componenţă cât mai reprezentativă şi democratică, întrucât exprimă opţiunile autorităţilor publice din toate cele trei puteri ale statului: legislativă, executivă şi judecătorească. Separaţia puterilor conferă garanţii semnificative pentru imparţialitatea şi independenţa instituţională a judecătorilor Curţii Constituţionale (HCC nr.6 din 16.05.2013[50], §47).
Atât Constituţia, cât şi Legea cu privire la Curtea Constituţională reglementează importante principii şi garanţii ale independenţei şi neutralităţii judecătorilor Curţii Constituţionale, de natură să le permită acestora exercitarea obiectivă a judecăţii, Curtea însăşi fiind, potrivit articolului 134 alin.(2) din Constituţie, "independentă faţă de orice altă autoritate publică" şi supunându-se numai Constituţiei. În coroborare cu această normă constituţională, articolul 137 din Constituţie stabileşte în mod expres că judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia [...] (HCC nr.6 din 16.05.2013, §48).
În acest sens, Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale [art.6 alin.(3) din Codul Jurisdicţiei Constituţionale]; competenţa Curţii Constituţionale este prevăzută de Constituţie şi nu poate fi contestată de nici o autoritate publică [art.4 alin (2) din Lege]; judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi traşi la răspundere pentru voturile şi opiniile exprimate în exerciţiul funcţiunii, inclusiv după expirarea mandatului [art.8 alin.(3) din Cod şi 13 alin.(2) din Lege]; între alte îndatoriri, judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi "să-şi îndeplinească atribuţiile cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei" [art.17 alin.(1) lit.a) din Lege]; judecătorii trebuie "să comunice Preşedintelui Curţii Constituţionale activitatea incompatibilă cu atribuţiile pe care le exercită" [art.17 alin.(1) lit.d) din Lege]; judecătorii trebuie să se abţină de la orice acţiune contrară statutului de judecător [art.17 alin.(1) lit.f) din Lege]; stabilirea abaterilor disciplinare ale judecătorilor, a sancţiunilor şi a modului de aplicare a acestora este de competenţa exclusivă a Plenului Curţii Constituţionale [art.84 din Cod]; Curtea Constituţională are buget propriu, care se aprobă de Parlament, la propunerea Plenului Curţii Constituţionale [art.37 din Lege] (HCC nr.6 din 16.05.2013, §49).
Având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor Curţii Constituţionale, precum şi procedurile potrivit cărora îşi realizează aceste atribuţii, ea poate fi considerată o autoritate publică politico-jurisdicţională. Caracterul politic rezultă din modul de numire a membrilor Curţii Constituţionale, precum şi din natura unor atribuţii. Caracterul jurisdicţional rezultă din principiile de organizare şi funcţionare (independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor), precum şi din alte atribuţii şi proceduri. În acest sens, Preşedintele Curţii Constituţionale este asimilat cu Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, iar judecătorii Curţii Constituţionale sînt asimilaţi cu vicepreşedintele Curţii Supreme de Justiţie [art. 21 alin. (2) şi (3) din Lege]. Caracterul jurisdicţional al Curţii Constituţionale face aplicabile principiile independenţei judecătoreşti, în pofida faptului că autoritatea de jurisdicţie constituţională nu face parte din sistemul judiciar (HCC nr.6 din 16.05.2013, §50).
În acelaşi timp, nu există şi nici nu poate exista posibilitatea revocării judecătorilor Curţii Constituţionale de către autorităţile care i-au numit, judecătorii fiind inamovibili, ceea ce constituie o garanţie a independenţei acestora în exercitarea mandatului (HCC nr.6 din 16.05.2013, §51).
Acest principiu îi protejează pe judecători în primul rând de influenţe externe la îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale. Ideea fundamentală constă în faptul că judecătorii constituţionali, în exercitarea atribuţiilor, nu sunt angajaţii autorităţilor care i-a numit. Din momentul depunerii jurământului, judecătorii sunt independenţi, inamovibili şi se supun numai Constituţiei (HCC nr.6 din 16.05.2013, §52).
Curtea a reținut că sensul normei cuprinse în art.72 alin. (3) lit.c) din Constituţie, de a reglementa organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, este acela de a permite legiuitorului sporirea, extinderea funcţionalităţii şi mecanismelor instanţei de contencios constituţional (HCC nr.6 din 16.05.2013, §57).
Interpretarea normei fundamentale menţionate în sensul că legiuitorul ar avea posibilitatea de a limita, a elimina sau a reduce atribuţiile conferite echivalează cu golirea sa de conţinut, respectiv cu renunţarea la scopul perfecţionării democraţiei constituţionale, urmărit de însuşi legiuitorul constituant cu prilejul revizuirii, ceea ce este absolut inadmisibil (HCC nr.6 din 16.05.2013, §58).
Orice normă legală ori modificare legislativă, adoptată în baza art.72 alin. (3) lit. c) din Legea Fundamentală, care ar avea ca efect blocarea sub orice formă a funcţionalităţii Curţii, se consideră neconstituţionala ab initio (HCC nr.6 din 16.05.2013, §59).
Potrivit regulilor aplicabile într-un stat de drept, Curtea Constituţională, autoritate care asigură supremaţia Constituţiei, asigură realizarea principiului separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească şi garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat. Curtea Constituţională eo ipso nu poate fi nefuncțională (HCC nr.6 din 16.05.2013, §61).
În cadrul bunei organizări a autorităţii statului, rolul Curţilor Constituţionale este unul esenţial şi definitoriu, reprezentând un adevărat pilon de susţinere a statului şi a democraţiei, garantând egalitatea în faţa legii, libertăţile fundamentale şi drepturile omului. Totodată, Curţile Constituţionale contribuie la buna funcţionare a autorităţilor publice în cadrul raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc al puterilor statului (HCC nr.6 din 16.05.2013, §64).
Controlul de constituţionalitate, în ansamblul său, nu constituie numai o garanţie juridică fundamentală a supremaţiei Constituţiei. El reprezintă un mijloc pentru a conferi Curţii Constituţionale o competenţă de natură să asigure eficient separaţia şi echilibrul puterilor într-un stat democratic (HCC nr.6 din 16.05.2013, §65).
În lumina celor expuse, fără a contesta dreptul celor trei puteri (legislativă, executivă şi judecătorească) de a numi judecătorii Curţii, Curtea a statuat că instituirea condiţiei numirii judecătorilor de către toate autorităţile pentru convocarea plenului, în situaţia în care în cadrul Curţii există cvorumul decizional prevăzut de lege, prejudiciază funcţionalitatea Curţii şi încalcă principiul independenţei acesteia şi a judecătorilor săi [articolele 134 alin.(2), 135 şi 137 din Constituţie]. În consecinţă, prevederile alineatului (4) al articolului 23 din Legea cu privire la Curtea Constituţională sunt neconstituţionale (HCC nr.6 din 16.05.2013, §70).
3.5.6.2. Obligativitatea hotărârilor Curții Constituționale
Hotărârea Curții Constituționale reprezintă în sine o constatare juridică general obligatorie, bazată pe elucidarea esenței problemei constituționale în urma interpretării oficiale a normelor corespunzătoare din Constituție și explicării raționamentului conținutului acestora raportat la normele contestate (HCC nr.33 din 10.10.2013[51], §42).
Acest efect al hotărârilor Curţii Constituţionale, precum şi acţiunea sa consecventă de a da efectivitate justiţiei constituţionale îndreptăţesc faptul că, prin relevarea conţinutului normelor constituţionale şi dezvoltarea de reguli deduse din interpretarea acestora, actele Curţii Constituţionale ghidează evoluţia întregului sistem legal, precum şi procesul de interpretare şi aplicare a legii. Numai o astfel de poziţie asigură în mod real realizarea principiului supremaţiei Constituţiei (HCC nr.33 din 10.10.2013, §43).
Difuzarea normelor constituționale în ansamblul sistemului juridic se caracterizează prin impregnarea ramurilor de drept cu normele constituționale. Jurisdicția constituțională este o consecință a caracterului direct aplicabil al Constituției concretizată în obligativitatea aplicării actelor Curții Constituționale (HCC nr.33 din 10.10.2013, §44).
Interpretarea dată dispoziţiilor constituţionale comportă caracter oficial şi obligatoriu pentru toţi subiecţii raporturilor juridice. Hotărârea prin care se interpretează un text constituţional are putere de lege şi este obligatorie, prin considerentele pe care se sprijină, pentru toate organele constituţionale ale Republicii Moldova. Aceasta se aplică direct, fără nici o altă condiţie de formă (HCC nr.33 din 10.10.2013, §47).
Indiferent de natura hotărârilor Curţii, fie că sunt de interpretare a Legii Supreme sau de control al constituționalității cadrului normativ subsecvent, ele îşi produc efectele pe care Constituţia şi legea le conferă, în raport cu atribuţia exercitată de Curte, forţa lor juridică neputând fi contestată sau confirmată de nimeni (HCC nr.33 din 10.10.2013, §49).
Decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi existenţa pentru viitor (HCC nr.33 din 10.10.2013, §53).
Parlamentul sau Guvernul, după caz, au obligaţia de a abroga sau de a modifica respectivele acte normative, punându-le astfel de acord cu Constituţia. Intervenţia Parlamentului sau a Guvernului, în interiorul termenului prevăzut de articolul 281 din Legea privind Curtea Constituţională, în sensul celor stabilite prin hotărârea Curţii Constituţionale, reprezintă o expresie a caracterului definitiv şi general obligatoriu al deciziilor instanţei de contencios constituţional (HCC nr.33 din 10.10.2013, §54).
Curtea a subliniat că factorii juridici, şi nu politici, trebuie să determine reacţiile faţă de hotărârile Curţii, în special dacă ele provoacă obligaţii concrete pentru subiecţii corespunzători (HCC nr.33 din 10.10.2013, §55).
Hotărârea Curţii urmează a se aplica tuturor raporturilor juridice care nu s-au stins încă la data pronunţării hotărârii, respectiv, tuturor situaţiilor cărora li se aplică în continuare dispoziţiile legale declarate neconstituţionale, precum şi pe calea revizuirii (HCC nr.33 din 10.10.2013, §56).
Mai mult, Curtea Constituţională, fiind unica autoritate abilitată prin lege să exercite controlul de constituţionalitate, are plenitudinea de jurisdicţie în acest domeniu. A accepta ca efectele deciziilor sale să fie interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituţii ale statului ar echivala cu o ştirbire a competenţei Curţii (HCC nr.33 din 10.10.2013, §59).
Opozabilitatea erga omnes a hotărârilor Curţii Constituţionale implică obligaţia constituţională a tuturor autorităţilor de a aplica întocmai deciziile Curţii la situaţiile concrete în care normele declarate neconstituţionale au incidenţă (HCC nr.33 din 10.10.2013, §60).
În acest context, Curtea a reținut, cu titlu de principiu, că prevederile legale abrogate prin textul de lege declarat neconstituţional reintră în fondul activ al dreptului, continuând să producă efecte juridice, până la intrarea în vigoare a noilor reglementări, acesta fiind un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale, sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ (HCC nr.33 din 10.10.2013, §63).
Astfel, în cazul declarării neconstituţionalităţii unor norme de modificare/abrogare, până la operarea modificărilor de rigoare de către Parlament, urmează să se aplice prevederile anterioare modificării/abrogării, într-un mod conform considerentelor acesteia la cazul dedus examinării sale (HCC nr.33 din 10.10.2013, §64).
Până la aceeaşi dată, o menţiune corespunzătoare urmează a fi operată în textul actului de bază, cu restabilirea textului prevederilor anterioare modificării/abrogării (HCC nr.33 din 10.10.2013, §65).
Curtea a reținut că, reieşind din dispoziiţiile articolului 135 alin. (1) din Constituţie, nu se exceptează de la controlul constituţionalităţii dispoziţiile legale de abrogare. Mai mult, Curtea a reținut că în situaţia în care se declară neconstituțională o lege (prevedere legală) de abrogare, prevederile legale care au făcut obiectul abrogării revigorează, reintră în fondul activ al dreptului, continuând să producă efecte juridice, până la intrarea în vigoare a noilor reglementări, acesta fiind un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale, sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ (HCC nr. 22 din 05.09.2013, §110).
IV. Economia națională
4.1. Reglementarea resurselor financiare ale statului
Curtea a reținut că pentru garantarea principiului constituţional al legalităţii, orice taxe și tarife urmează a fi reglementate de organele reprezentative în limitele stabilite de lege (HCC nr.23 din 06.09.2013[52], §56).
Curtea a invocat articolul 132 alin. (1) din Constituţie, care stipulează că impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat, ale bugetelor raioanelor, oraşelor şi satelor se stabilesc, conform legii, de organele reprezentative respective (HCC nr.23 din 06.09.2013, §57).
Această garanţie asigură protecţia dreptului de proprietate privată şi înlăturarea abuzurilor ce s-ar putea comite la nivelul unor instituţii publice ale executivului în stabilirea contribuţiilor financiare, care afectează patrimoniul persoanelor fizice şi juridice (HCC nr.23 din 06.09.2013, §58).
Curtea a reținut că stabilirea oricărei taxe care urmează a fi încasată de autoritățile publice ține de competenţa Parlamentului. Legea urmează să cuprindă mărimea sumei sau criteriile de determinare a acesteia prin delegarea către Guvern a competenței de a stabili cuantumul nemijlocit (HCC nr.23 din 06.09.2013, §61).
În corelaţie cu articolul 132 din Constituție, Curtea a invocat norma constituțională cuprinsă în alin. (1) al articolului 130, potrivit căreia formarea, administrarea, utilizarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege (HCC nr.23 din 06.09.2013, §63).
Curtea a reţinut că mecanismul financiar al statului, parte integrantă a mecanismului economic, este format din totalitatea structurilor, formelor, metodelor, principiilor şi pârghiilor economico-financiare, prin intermediul cărora se constituie, se administrează şi se utilizează fondurile financiare publice ale statului, necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, direcţionate în special pentru o dezvoltare economică durabilă şi, pe această bază, pentru asigurarea unui standard de viaţă corespunzător (HCC nr.23 din 06.09.2013, §64).
Finanţele publice ale statului generează un întreg sistem de relaţii economice, exprimate sub formă bănească, prin intermediul cărora se asigură satisfacerea necesităţilor generale ale societăţii. Constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor publice se realizează după metode şi tehnici specifice, având la bază principiul rambursabilităţii sau al nerambursabilităţii, care ulterior capătă diverse destinaţii (HCC nr.23 din 06.09.2013, §65).
Ansamblul metodelor şi tehnicilor, prin intermediul cărora instituţiile statului special create constituie şi utilizează resursele financiare publice, creează un sistem coerent de relaţii financiare, denumit „sistemul financiar- bugetar” (HCC nr.23 din 06.09.2013, §66).
Curtea a menționat că administrarea resurselor financiare în cadrul acestui sistem se realizează printr-un complex întreg de planuri financiare (bugete), care împreună formează sistemul bugetar. Acesta este un sistem unitar de bugete și fonduri, care formează bugetul public național, cuprinzând: bugetul de stat; bugetul asigurărilor sociale de stat; bugetele unităților administrativ-teritoriale; fondurile asigurărilor obligatorii de asistență medicală (HCC nr.23 din 06.09.2013, §67).
Relaţiile determinate de constituirea resurselor financiare publice se manifestă, în principal, prin intermediul impozitelor, taxelor, altor încasări specificate de legislaţie, precum şi prin cel al împrumuturilor de stat interne şi externe. Ulterior, relaţiile sociale create între stat şi membrii săi, în procesul de repartizare şi utilizare a resurselor financiare publice, îmbracă forma utilităţilor şi serviciilor publice şi semipublice, pe care statul le furnizează acestora şi societăţii în general (HCC nr.23 din 06.09.2013, §68).
Totodată, la baza întregului sistem bugetar stă ceea ce în mod generic este desemnat ca fiind „bugetul de stat”, care cuprinde totalitatea veniturilor și cheltuielilor necesare pentru implementarea strategiilor și obiectivelor economice, sociale și de altă natură ale Guvernului (HCC nr.23 din 06.09.2013, §69).
Curtea a reținut că bugetul de stat reprezintă instrumentul cel mai important al statului pentru realizarea politicilor sale fiscale şi bugetare în economie. Bugetul de stat contribuie la realizarea echilibrului între necesităţile colective şi mijloacele de finanţare a acestora (HCC nr.23 din 06.09.2013, §70).
În același timp, în scopul asigurării unei gestionări corecte a resurselor financiare publice, în constituirea şi executarea bugetelor publice s-au impus o serie de reguli şi condiţii, transformate ulterior în adevărate principii, precum principiile universalităţii, unităţii, neafectării veniturilor, anualităţii, specializării, unităţii monetare, publicităţii (HCC nr.23 din 06.09.2013, §71).
Principiul unităţii presupune înscrierea într-un singur document a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, pentru a se asigura utilizarea eficientă a fondurilor publice şi monitorizarea fluxurilor financiare. Regula unităţii are drept scop evitarea dispersării operaţiilor financiare ale statului în documente multiple, pentru a se facilita pe această cale controlul exercitat de Parlament. Toate veniturile şi toate cheltuielile de stat trebuie să figureze într-un singur document, pentru asigurarea preciziei şi clarităţii bugetizării (HCC nr.23 din 06.09.2013, §72).
Prin constituirea de bugete din fonduri speciale, dar mai ales a unor bugete din mijloace extrabugetare, se produce fenomenul „debugetizării”, care face posibilă ignorarea regulilor şi principiilor consacrate de gestionare şi administrare a finanţelor publice (HCC nr.23 din 06.09.2013, §73).
Curtea a reținut că bugetele constituite din mijloacele extrabugetare (speciale) încalcă şi regula controlului parlamentar, întrucât resursele publice formate prin acest sistem de bugete se aprobă de ordonatorii de credite ierarhic superiori, context în care ele reprezintă prin sine o excepţie reală de la regula unităţii bugetare (HCC nr.23 din 06.09.2013, §74).
La fel, prin practica debugetizării se camuflează și cuantumul real al deficitului bugetar, de asemenea, devine posibilă finanţarea unor acţiuni şi cheltuieli mai puţin publice (HCC nr.23 din 06.09.2013, §75).
[..] Curtea a subliniat importanţa deosebită pe care o are instituirea şi aplicarea unor reguli riguroase pentru bugetele publice, în special bugetul de stat, reguli care să fie respectate cu stricteţe. Bugetele trebuie să reflecte posibilităţile reale ale economiei ţării, volumul cheltuielilor publice care pot fi finanţate, nefiind admisibile practicile de camuflare a finanţelor publice şi de sustragere a acestora de la controlul parlamentar. Astfel, toate mijloacele financiare utilizate de către autoritățile publice urmează a fi reflectate în bugetul public național (HCC nr.23 din 06.09.2013, §76).
4.2. Monopolul de stat – parte a economiei de piață
Curtea a considerat concurenţa ca un element sine qua non al existenţei economiei de piaţă, o adevărată forţă regulatorie a acesteia. Ea poate fi definită ca fiind confruntarea dintre agenţii economici cu aceleaşi activităţi sau activităţi similare, exercitată în domeniile deschise pieţei, pentru câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei întreprinderi. Libertatea concurenţei reprezintă o premisă a dezvoltării relaţiilor comerciale şi o garanţie a progresului (HCC nr. 11 din 28.05.2013[53], §31).
Totodată, Curtea a menționat că în structura oricărei economii de piață, pe lângă concurență, există și monopolul instituit de către stat. Curtea a reținut că statul este în drept de a-şi stabili monopolul asupra unor activităţi sau domenii (HCC nr. 11 din 28.05.2013, §33).
Din punct de vedere al conceptului juridic, monopolurile de stat pot fi calificate ca activităţi economice pe care statul şi le rezervă şi pe care le realizează, în temei, prin agenţii economici de stat. Scopurile principale ale instituirii monopolului de stat sunt, în primul rând, stabilirea unui control riguros direct asupra unei activităţi şi obţinerea de venituri necesare bugetului de stat. Cerinţa de bază faţă de monopolul de stat este ca acesta să fie instituit prin lege. În acest sens, monopolurile de stat pot fi calificate ca activităţi economice care, prin legi speciale, sunt declarate în exclusivitate în competenţa statului şi pot face doar obiectul activităţii societăţilor împuternicite de acesta (HCC nr. 11 din 28.05.2013, §34).
[...] Curtea a reiterat că instituirea monopolului de stat nu vine în contradicție cu prevederile constituționale care guvernează economia de piață (HCC nr. 11 din 28.05.2013, §50).
Curtea a relevat că statul, prin prevederi legale și condiții clar determinate, poate institui monopolul său într-un anumit domeniu de activitate. Monopolul constituie o excepție de la principiul asigurării liberei concurențe (HCC nr. 11 din 28.05.2013, §51).
Curtea a reținut că licenţierea unui gen de activitate constituie o modalitate a statului de a limita şi de a controla efectiv un domeniu sensibil din punct de vedere social, care afectează atât bunele moravuri, cât şi ordinea publică (HCC nr. 11 din 28.05.2013, §65).
Curtea a menţionat că loteria națională, fiind monopol de stat, este în totalitate subordonată politicii acestuia, atât prin intermediul organelor de administrare, cât şi prin intermediul acţiunilor deţinute de stat, fapt ce exclude necesitatea intervenţiei Camerei de Licenţiere pentru controlul domeniului dat prin eliberarea licenţei (HCC nr. 11 din 28.05.2013, §66).
În același timp, Curtea a dedus că monopolul de stat constituie dreptul exclusiv de a dispune și desfășura anumite activităţi economice (HCC nr. 11 din 28.05.2013, §69).
Subsidiar, Curtea a notat că, reieșind din prevederile Legii cu privire la jocurile de noroc, activitatea loteriei naționale și a celei regionale se pot suprapune pe același teritoriu, dar nu pot fi tratate în condiţii de egalitate, deoarece prima ţine de monopolul statului, iar a doua ţine de domeniul privat, și, în ultimă instanță, nu pot duce la o concurență neloială (HCC nr. 11 din 28.05.2013, §74).
Curtea face distincţie între monopolul de stat şi întreprinderile cu situaţie dominantă pe piaţă, sau de monopol natural, situaţie generată de cauze naturale, economice sau tehnologice, dar nu instituită prin lege ca monopol de stat (HCC nr. 11 din 28.05.2013, §75).
În concluzie, Curtea a reținut că exceptarea de la licențiere a loteriilor naționale nu încalcă prevederile art.9 şi 126 din Constituţie, care garantează libera concurenţă în condiţiile economiei de piaţă, şi nu afectează substanţa acestui drept garantat (HCC nr. 11 din 28.05.2013, §76).
V. Calitatea și claritatea legilor
Curtea a reținut că articolul 23 alin.(2) din Constituţie pune în sarcina statului obligaţia de a face accesibile toate legile şi actele normative. Deşi articolul 23 din Constituţie cuprinde expres doar criteriul de accesibilitate şi claritate al legii, Curtea Europeană, prin jurisprudenţa sa, impune ca normele adoptate de autorităţile publice să fie inclusiv suficient de precise, previzibile şi să corespundă principiului reglementării specificative. Curtea a constatat că rigorile impuse de art. 23 alin.(2) din Constituţie, precum obligaţia statului de a asigura fiecărui om dreptul de a-şi cunoaşte drepturile şi de a face accesibile actele normative, includ principiile Convenţiei Europene şi ale jurisprudenţei Curţii Europene de a asigura precizia, previzibilitatea legii şi reglementarea specificativă (HCC nr. 12 din 04.06.2013[54], §99).
Curtea a constatat că şirul simbolurilor regimului totalitar comunist, interzise prin legea contestată, este exhaustiv: „secera şi ciocanul şi orice suport cu aceste simboluri”. De asemenea, faptul că aceste simboluri sunt interzise numai în cazul asocierii lor cu regimul totalitar comunist şi comunismul induce concluzia că normele nu sunt ambigue şi sunt compatibile cu principiul reglementării clare şi previzibile […] (HCC nr. 12 din 04.06.2013, §101).
Curtea a apreciat că referinţa la „promovarea ideologiilor totalitare” reprezintă dificultăţi de claritate, pentru că normele nu concretizează care ideologii sunt considerate „totalitare”. Având în vedere că în text este utilizat pluralul cuvântului („ideologiilor”), se sugerează că ideologia comunistă nu este singura ideologie totalitară cuprinsă de această formulare. Care alte ideologii, dacă există vreuna, cad sub incidenţa prevederilor legii, nu este clar (HCC nr. 12 din 04.06.2013, §102).
Atât legea contestată, cât şi alte acte normative în vigoare nu specifică ce idei, concepte şi principii sunt incluse în ideologiile totalitare care nu ar trebui promovate. Ideologiile, definite ca „sistem de idei, de noțiuni, de teorii, de concepții politice, morale, juridice etc., care reflectă într-o formă generalizată interesele unei clase sau ale unei categorii sociale determinate de condițiile istorice obiective ale existenței și care, la rândul lui, exercită o influență activă asupra dezvoltării societății”, tind să fie complexe şi extensive, cuprinzând o serie de idei interpuse. Ele ar putea avea multe ramuri şi curente, deosebindu-se substanţial una de alta. Ideologiile ar putea să se suprapună, împărtăşind anumite idei şi principii ce sunt susceptibile interpretării de către politicieni, cercetători şi filosofi, ceea ce ar fi excesiv de rigid a cere de la cetăţeanul simplu, fapt ce poate provoca litigii judiciare cu tentă filozofică şi doctrinară (HCC nr. 12 din 04.06.2013, §103).
Astfel, Curtea a constatat că termenul de „ideologii totalitare” nu este suficient de explicit în normele legale contestate (HCC nr. 12 din 04.06.2013, §104).
Curtea a constatat că în partea ce ţine de accesibilitatea, claritatea şi previzibilitatea legii, termenul „ideologii totalitare” din: art. 4 alin. (5) din Legea nr. 294-XVI din 21 decembrie 2007 privind partidele politice; art.671 din Codul contravenţional nr. 218-XVI din 24 octombrie 2008 şi art.3 alin. (41) din Legea nr. 64 din 23 aprilie 2010 privind libertatea de exprimare determină apariţia unor situaţii de incertitudine privind corespunderea cu principiul reglementării specificative, ceea ce nu corespunde exigenţei clarităţii legii şi astfel constituie o încălcare a dispoziţiilor articolului 23 alin.(2) din Constituţie (HCC nr. 12 din 04.06.2013, §107).
B. Concluziile Curţii
Prevederi recunoscute constituţionale
Curtea a recunoscut constituţionale:
● sintagma „cu propunerea de a executa benevol documentul executoriu în termen de 15 zile” din alineatul (3) și prevederile alineatului (31) din articolul 60 al Codului de executare al Republicii Moldova nr.443-XV din 24 decembrie 2004 (HCC nr.1 din 15.01.2013, sesizarea nr. 27a/2012);
● Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 534-VII din 8 martie 2013 privind demisia Guvernului (HCC nr.4 din 22.04.2013, sesizarea nr.10b/2013);
● prevederea articolului 301 alin. (1) lit. c) din Codul muncii al Republicii Moldova nr.154-XV din 28 martie 2003, în redacţia Legii nr. 91 din 26 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (HCC nr.5 din 23.04.2013, sesizarea 31a/2012);
● Hotărârea Parlamentului nr. 81 din 18 aprilie 2013 privind numirea în funcţia de Procuror General (HCC nr.8 din 20.05.2013, sesizarea nr.15a/2013);
● - articolul 3 din Hotărârea Parlamentului nr. 96 din 25 aprilie 2013 privind revocarea Preşedintelui Parlamentului;
- Legea nr. 101 din 26 aprilie 2013 pentru completarea articolului 14 din Regulamentul Parlamentului, adoptat prin Legea nr. 797-XIII din 2 aprilie 1996 (HCC nr.9 din 21.05.2013, sesizarea nr. 12a/2013);
● dispoziţiile articolului I pct. 6, articolelor III şi IV din Legea nr. 91 din 26 aprilie 2012 „Pentru modificarea şi completarea unor acte legislative” (HCC nr.10 din 23.05.2013, sesizarea nr.37a/2012);
● sintagma „(cu excepţia monopolului de stat exercitat în condiţiile Legii nr. 285-XIV din 18 februarie 1999 cu privire la jocurile de noroc)” din art.8 alin.(1) lit.a) pct.5) al Legii nr.451-XV din 30 iulie 2001 privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător, în redacţia Legii nr. 267 din 23 decembrie 2011 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (HCC nr.11 din 28.05.2013, sesizarea 26a/2012);
● sintagmele „dacă aceasta a fost comisă după aplicarea sancţiunii contravenţionale” din alineatul (1) şi „dacă aceste fapte au fost comise după aplicarea sancţiunii contravenţionale” din alineatul (2) din articolul 320 al Codului penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002 (HCC nr.13 din 11.06.2013, sesizarea nr.1g/2013);
● unele prevederi din Legea nr. 1453-XIV din 8 noiembrie 2002 cu privire la notariat:
- sintagma „ordinul ministrului justiţiei” din articolul 15 alineatul (3);
- sintagma „ordinul ministrului justiţiei” din articolul 16 alineatul (2) în partea ce se referă la temeiurile prevăzute la alineatul (1) lit. b) şi lit. f);
- prevederile articolului 16 alineatul (4) în partea ce se referă la temeiurile prevăzute la alineatul (1) lit. b) şi lit. f);
- prevederile articolului 24 alineatul (2) și alineatul (5) în partea ce se referă la sancțiunile disciplinare prevăzute la alineatul (1) lit. c) și lit. d) din Legea nr. 1453-XIV din 8 noiembrie 2002 cu privire la notariat (HCC nr. 15 din 20.06.2013, sesizarea nr.7a/2013);
● sintagma „al Departamentului Situaţii Excepţionale, Serviciului de Informaţii şi Securitate, Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat” din pct. 1) şi prevederile pct. 2) ale articolului 37 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003 (HCC nr. 20 din 16 iulie 2013, sesizarea nr.39a/2012);
● - sintagma „doar în partea ce se referă la procedura de emitere/adoptare” din art.25 al Legii nr. 947-XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, în redacţia Legii nr. 153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative;
- sintagma „conform criteriilor aprobate de Consiliul Superior al Magistraturii” din Art. VIII alin. (6) al Legii nr. 153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (HCC nr. 17 din 2 iulie 2013, sesizarea nr.36a/2012);
● sintagma „de angajat în subdiviziunile autorităţilor administraţiei publice locale (aparatul preşedintelui raionului, primării, primărie şi preturile municipiului Chişinău, direcţii, secţii şi alte subdiviziuni), inclusiv ale Adunării Populare a Găgăuziei şi ale Comitetului executiv al Găgăuziei;” de la lit.c) şi prevederile literei d) a art.7 alin. (l) din Legea nr. 768-XIV din 2 februarie 2000 privind statutul alesului local, în redacţia Legii nr.168 din 11 iulie 2012, astfel cum au fost interpretate prin Legea nr.263 din 16 noiembrie 2012, în măsura în care acestea nu se aplică aleşilor locali, care și-au obținut mandatul în urma alegerilor locale desfășurate până la data intrării în vigoare a Legii nr.168 din 11 iulie 2012 pentru modificarea Legii nr.76IV din 2 februarie 2000 privind statutul alesului local – 14 septembrie 2012, precum și candidaților supleanți (HCC nr. 19 din 16 iulie 2013, sesizarea nr. 6a/2013);
● Hotărârea Parlamentului nr. 314 din 26 decembrie 2012 privind eliberarea din funcţie a unui judecător al Curţii Supreme de Justiţie (HCC nr. 21 din 25.07.2013, sesizarea 2a/2013);
● textul „În cazul săvârşirii de către judecător a infracţiunilor specificate la art. 324 şi art. 326 ale Codului penal al Republicii Moldova, acordul Consiliului Superior al Magistraturii pentru pornirea urmăririi penale nu este necesar.” din articolul 19 alin. (4) al Legii nr. 544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului, în redacţia Legii nr. 153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (HCC nr. 22 din 05.09.2013, sesizarea 32a/2012);
● - alineatele (1) și (2) ale articolului 36 din Legea nr. 797-XIII din 2 aprilie 1996 pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului, în măsura în care nu se aplică exponenților autorității judecătorești, precum şi în măsura în care comisiile parlamentare de anchetă nu se pronunţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane (HCC nr. 29 din 23.09.2013, sesizarea 5a/2013 din 21.03.2013);
- articolele 4 şi 5 din Hotărârea Parlamentului nr. 3 din 15 februarie 2013 cu privire la raportul Comisiei de anchetă pentru elucidarea modului de administrare de către organele abilitate a incidentului din 23 decembrie 2012, care a avut loc în Rezervaţia naturală „Pădurea Domnească”, în măsura în care dispoziţiile de natură procesual-penală și disciplinară nu vor fi obligatorii pentru Procuratura Generală, Consiliul Superior al Magistraturii și Consiliul Superior al Procurorilor (HCC nr. 29 din 23.09.2013, sesizarea 5a/2013 din 21.03.2013).
Prevederi recunoscute parţial constituţionale
Curtea a recunoscut parţial constituţionale:
● articolul 71 din Legea nr. 64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern, în redacţia Legii nr. 107 din 3 mai 2013, cu excepţia:
- la alineatul trei:
punctului 2) integral, cu următorul cuprins: „avizează iniţiativele legislative;”;
la punctul 3), a sintagmelor „şi prezintă spre aprobare Parlamentului”, „propune Parlamentului iniţiative legislative pentru:
a) realizarea obligaţiilor ce rezultă din conţinutul legilor şi dispoziţiilor finale ale acestora în limita stabilită de cadrul legislativ primar;
b) asigurarea securităţii interne şi externe a statului, menţinerea stării de legalitate, a stabilităţii sociale, economice, financiare şi politice şi pentru evitarea efectelor fenomenelor naturale şi ale factorilor imprevizibili care prezintă pericol public;”;
punctului 5), cu următorul conţinut: „Emite acte cu caracter individual privind efectuarea remanierilor de cadre”;
alineatului patru integral, cu următorul conţinut: „În perioada în care este demisionar, Guvernul este limitat doar în dreptul său de asigurare a realizării politicii externe şi de iniţiativă legislativă în domenii ce implică elaborarea şi aprobarea unor noi programe de activitate” (HCC nr.7 din 18.05.2013, sesizarea 16a/2013).
Prevederi declarate neconstituţionale
Curtea a declarat neconstituţionale:
● Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 584-VII din 10 aprilie 2013 privind desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru (HCC nr.4 din 22.04.2013, sesizarea nr.10a/2013);
● - alineatul (4) al articolului 23 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituțională;
- sintagma „Preşedintele Republicii Moldova” din alineatul (2) al articolului 6, referitoare la numirea de către acesta a judecătorilor Curţii Constituţionale, din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituțională (HCC nr.6 din 16.05.2013, sesizarea 17a/2013);
● - articolul 271 din Legea nr. 64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern, în redacţia Legii nr. 110 din 3 mai 2013;
- Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 634-VII din 16 mai 2013 privind revocarea domnului Mihail Moldovanu din funcţia de viceprim-ministru;
- Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 635-VII din 16 mai 2013 privind revocarea domnului Anatolie Șalaru din funcţia de ministru al transporturilor şi infrastructurii drumurilor;
- Hotărârea Guvernului nr. 364 din 16 mai 2013 cu privire la eliberarea din funcţie a domnului Ion Cebanu (HCC nr.7 din 18.05.2013, sesizarea 16a/2013);
● Hotărârea Parlamentului nr. 104 din 3 mai 2013 cu privire la abrogarea Hotărârii nr. 81 din 18 aprilie 2013 privind numirea în funcţia de Procuror General (HCC nr.8 din 20.05.2013, sesizarea nr.15a/2013);
● - articolele 4 alin. (5) şi 22 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 294-XVI din 21 decembrie 2007 privind partidele politice, în redacţia Legii nr. 192 din 12 iulie 2012 pentru completarea unor acte legislative;
- articolul 3 alin. (41) din Legea nr. 64 din 23 aprilie 2010 privind libertatea de exprimare, în redacţia Legii nr. 192 din 12 iulie 2012 pentru completarea unor acte legislative;
- articolul 671 din Codul contravenţional nr. 218-XVI din 24 octombrie 2008, în redacţia Legii nr. 192 din 12 iulie 2012 pentru completarea unor acte legislative (HCC nr. 12 din 04.06. 2013, sesizarea nr. 33a/2012);
● Art. XI pct.16 din Legea nr. 29 din 6 martie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (HCC nr. 16 din 25.06. 2013, sesizarea nr. 4a/2013);
● articolul 98 alineatul (2) litera b1), articolul 1041 din Codul penal nr. 985-XV din 18 aprilie 2002, articolul 174 alin.(31) şi articolul 2911 din Codul de executare nr. 443-XV din 24 decembrie 2004, în redacţia Legii nr. 34 din 24 mai 2012 pentru completarea unor acte legislative (HCC nr. 18 din 4 iulie 2013, sesizarea nr. 11a/2013);
● - sintagma „şi în cazul infracţiunilor specificate la art.324 şi art.326 ale Codului penal al Republicii Moldova” din articolul 19 alin. (5) al Legii nr. 544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului, în redacţia Legii nr. 153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative;
- Art. II pct. 13 alineatul trei din Legea nr. 153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, prin care s-a abrogat alineatul (6) al articolului 19 din Legea nr. 544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului (HCC nr. 22 din 05.09.2013, sesizarea 32a/2012);
● prevederile pct. 18 din Regulamentul privind achiziţionarea de medicamente şi alte produse de uz medical pentru necesităţile sistemului de sănătate, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.568 din 10 septembrie 2009 (HCC nr. 23 din 06.09.2013, sesizarea 24g/2013);
● compartimentele „Secretariatul Curţii Constituţionale”, „Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Supremă de Justiţie, Procuratura Generală”, „Curţile de apel” şi Judecătoriile, inclusiv cea militară, procuraturile teritoriale şi cele specializate” din Anexa nr. 2 la Legea nr.48 din 22 martie 2012 privind sistemul de salarizare a funcţionarilor publici (HCC nr. 24 din 10.09.2013, sesizarea nr. 13a/2013);
● - propoziţia „Fac excepţie petiţiile ce conţin informaţii referitoare la securitatea naţională sau ordinea publică, care se remit spre examinare organelor competente.” din articolul 10 alin. (2) al Legii nr. 190-XIII din 19 iulie 1994 cu privire la petiţionare, în redacția Legii nr. 73 din 4 mai 2010 pentru modificarea unor acte legislative;
- propoziţia ”Fac excepţie petiţiile ce conţin informaţii referitoare la securitatea naţională sau ordinea publică, care se remit spre examinare organelor competente.” din punctul 22 al Anexei nr.1 la Regulamentul Centrului pentru Drepturile Omului, structura, statul de funcţii şi modul de finanţare a acestuia, aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr.57-XVI din 20 martie 2008, în redacția Legii nr. 73 din 4 mai 2010 pentru modificarea unor acte legislative (HCC nr. 25 din 17.09.2013, sesizarea 14a/2013);
● - punctul 16 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea doctoratului şi postdoctoratului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 173 din 18 februarie 2008;
- sintagma „în vârstă, de regulă, de până la 45 ani,” din punctul 4 al Hotărârii Guvernului nr. 962 din 5 august 2003 privind asigurarea funcţionării Academiei de Administrare Publică pe lângă Preşedintele Republicii Moldova (HCC nr. 26 din 19.09.2013, sesizarea nr. 25a/2013);
● - Hotărârea Parlamentului nr. 183 din 12 iulie 2013 privind eliberarea din funcţiile de membru şi de vicepreşedinte al Curţii de Conturi (HCC nr.27 din 20.09.2013, sesizarea 33a/2013);
● - Hotărârea Parlamentului nr. 180 din 12 iulie 2013 privind revocarea din funcţia de director general al Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică;
- Hotărârea Parlamentului nr. 181 din 12 iulie 2013 privind desemnarea directorului general al Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică (HCC nr.28 din 20.09.2013, sesizarea nr.34a/2013);
● prevederile articolului 11 alineatul (4) al Legii nr.548-XIII din 21 iulie 1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei şi articolului 21 alineatul (3) al Legii contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000, cu excepția prevederilor referitoare la retragerea licenței băncii și la actele impuse de Banca Națională a Moldovei în procesul de lichidare a băncii (HCC nr.31 din 01.10.2013, sesizarea nr.26a/2013).
IV. Interpretarea prevederilor constituţionale
● În sensul articolelor 1 alin. (3), 101 alin. (2) şi 103 alin. (2) din Constituţie:
- Prim-ministrul unui Guvern demis prin moţiune de cenzură pentru suspiciuni de corupţie se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile;
- În cazul demiterii Guvernului prin moţiune de cenzură pentru suspiciuni de corupţie, Preşedintele Republicii Moldova are obligaţia constituţională de a desemna un Prim-ministru interimar dintre membrii Guvernului, integritatea cărora nu a fost afectată;
- Preşedintele Republicii Moldova nu este obligat să consulte fracţiunile parlamentare la desemnarea Prim-ministrului interimar (HCC nr.4 din 22.04.2013, sesizarea nr.10a/2013).
● În sensul articolului 140 din Constituţie coroborat cu articolele 7 şi 134 alin. (3) din Constituţie:
- hotărârea prin care se declară neconstituţionalitatea unor norme/acte are nu numai putere de lege, ci şi este obligatorie, prin considerentele pe care se sprijină, pentru toate organele constituţionale ale Republicii Moldova, astfel încât noi norme/acte cu acelaşi conţinut nu mai pot fi adoptate din nou;
- în cazul declarării neconstituţionalităţii unor norme/acte, până la operarea modificărilor de rigoare de către autoritatea emitentă, urmează să se aplice normele/actele anterioare declarării neconstituţionalităţii, într-un mod conform considerentelor menţionate în hotărârile Curţii Constituţionale (HCC 33 din 10.10.2013, sesizarea nr. 45b/2013).
● - În sensul alineatului (1) al articolului 85 din Constituţie:
termenul de trei luni pentru dizolvarea Parlamentului se referă la blocarea procedurii de adoptare a legilor şi la imposibilitatea formării Guvernului;
termenul de trei luni începe să curgă de la data apariţiei circumstanţelor ce au determinat necesitatea formării unui nou Guvern, curge indiferent de declanşarea procedurilor de formare a noului Guvern sau/și de efectuarea procedurilor prevăzute de alineatul (2) al articolului 85 din Constituţie, include perioadele de consultare a fracţiunilor parlamentare și a altor proceduri legale şi constituie termenul limită pentru formarea noului Guvern.
- Termenul de 45 de zile cuprins la articolul 85 alin. (2) din Constituţie se include în termenul de 3 luni cuprins la articolul 85 alin. (1) din Constituţie.
- În sensul alineatelor (1) şi (2) ale articolului 85 din Constituţie:
dreptul Preşedintelui Republicii Moldova de a dizolva Parlamentul în cazul neacceptării votului de încredere pentru formarea Guvernului intervine după expirarea a 45 de zile de la prima solicitare şi respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură până la expirarea termenului de trei luni;
după expirarea termenului de trei luni Preşedintele Republicii Moldova este obligat să dizolve Parlamentul dacă a eşuat formarea Guvernului, inclusiv dacă nu s-a acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului.
- În sensul articolului 85 din Constituţie, dreptul de a sesiza Curtea Constituţională privind aprecierea circumstanţelor care justifică dizolvarea Parlamentului este un drept exclusiv al Preşedintelui Republicii Moldova (HCC nr. 30 din 20.09.2013, sesizarea nr. 22b/2013).
● - În sensul Preambulului Constituţiei, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova face corp comun cu Constituţia, fiind textul constituţional primar şi imuabil al blocului de constituţionalitate.
- În cazul existenţei unor divergenţe între textul Declaraţiei de Independenţă şi textul Constituţiei, textul constituţional primar al Declaraţiei de Independenţă prevalează (HCC nr. 36 din 05.12.2013, sesizările nr. 8b/2013 şi 41b/2013).
V. Validarea mandatelor de deputat
În şedinţele plenare ale Curţii nu au fost stabilite circumstanţe de natură să împiedice validarea mandatelor de deputat în Parlament atribuite de Comisia Electorală Centrală:
● domnului Vadim Vacarciuc, a.n. 1972, domiciliat în mun. Bălţi, pedagog, antrenor, candidat supleant pe lista Partidului Liberal (HCC nr.3 din 11.04.2013, sesizarea nr.9e/2013);
● domnului Mihail Solcan, a.n. 1963, domiciliat în mun. Chişinău, economist, doctor în economie, lector superior la Academia de Studii Economice din Moldova, candidat supleant pe lista Partidului Democrat din Moldova (HCC nr.14 din 19.06.2013, sesizarea nr.29e/2013);
● domnului Mihail Barbulat, a.n. 1971, domiciliat în mun. Chişinău, pedagog, filolog, şef al Direcţiei Integrare Europeană şi Cooperare Internaţională a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, candidat supleant pe lista Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (HCC nr.32 din 07.10.2013, sesizarea nr. 43 e/2013);
● domnului Ion Stratulat, a.n. 1946, domiciliat în or. Orhei, inginer-economist, candidat supleant pe lista Partidului Democrat din Moldova (HCC nr.35 din 07.11.2013, sesizarea nr.50e/2013).
VI. Procese sistate
Curtea a sistat procesele:
● pentru controlul constituționalității articolului 52 alineatul (6) din Legea nr.10-XVI din 3 februarie 2009 privind supravegherea de stat a sănătăţii publice (DCC nr.1 din 22.01.2013, sesizarea nr.28a/2012);
● - pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr. 98 din 25 aprilie 2013 privind constituirea unei Comisii speciale pentru examinarea circumstanţelor adoptării de către Parlament a Hotărârii nr. 81 din 18 aprilie 2013 privind numirea în funcţia de Procuror General;
- pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr. 103 din 3 mai 2013 cu privire la Raportul Comisiei speciale pentru examinarea circumstanţelor adoptării de către Parlament a Hotărârii nr.81 din 18 aprilie 2013 privind numirea în funcţia de Procuror General (HCC nr. 8 din 20.05.2013, sesizarea nr. 15a/2013);
● pentru controlul constituţionalităţii Legii nr. 106 din 3 mai 2013 pentru modificarea și completarea unor acte legislative (DCC nr.5 din 22.05.2013, sesizarea nr.19a/2013);
● pentru controlul constituţionalităţii sintagmei „medical şi farmaceutic” din alineatul trei al articolului 2 din Legea nr. 1070-XIV din 22 iunie 2000 „Privind aprobarea Nomenclatorului specialităţilor pentru pregătirea cadrelor în instituţiile de învăţământ superior şi mediu de specialitate” şi sintagmelor „Medicină”, „Farmacie”din alineatul doi al articolului 3 din Legea nr. 142-XVI din 7 iulie 2005 „Privind aprobarea Nomenclatorului domeniilor de formare profesională şi al specialităţilor pentru pregătirea cadrelor în instituţiile de învăţământ superior, ciclul I” (DCC nr. 7 din 04.07.2013, sesizarea nr. 20a/2013);
● privind excepţia de neconstituţionalitate a textului ”În cazul în care judecătorul de instrucţie a autorizat măsuri speciale de investigaţii, procurorul poate amâna până la 6 luni, prin ordonanţă motivată, aducerea la cunoştinţă a actului procedural de recunoaştere în calitate de bănuit” din articolul 64 alin. (2) pct. 5) al Codului de procedură penală, în redacţia Legii nr. 66 din 5 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală (DCC nr. 8 din 25.07.2013, sesizarea nr. 3g/2013);
● privind controlul constituţionalităţii punctelor 3.1.1, 3.1.4 – 3.1.9, 3.1.11, 3.1.20 şi 3.2 lit. c) şi lit. d) din raportul Comisiei de anchetă pentru elucidarea modului de administrare de către organele abilitate a incidentului din 23 decembrie 2012, care a avut loc în Rezervaţia naturală “Pădurea Domnească” (HCC nr. 29 din 23.09.2013, sesizarea 5a/2013 din 21.03.2013);
● pentru controlul constituționalității articolului 23 alineatul (3) al Legii contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000 (HCC nr.31 din 01.10.2013, sesizarea nr.26a/2013).
VII. Sesizări respinse
În procesul exercitării jurisdicției constituționale în anul 2013 Curtea a examinat 14 sesizări care au fost declarate inadmisibile din următoarele considerente:
● sesizarea nu cuprinde nici un argument ce ar justifica scopul contestării prevederii supuse controlului constituționalității (DCC nr. 2 din 12.04.2013, §23; DCC nr. 14 din 8.10.2013, §37) sau necesitatea interpretării normei constituționale (DCC nr. 16 din 07.11.2013, §18);
● sesizarea nu conţine argumente pertinente care ar demonstra în ce mod are loc încălcarea drepturilor invocate, garantate de Constituție și alte acte internaționale relevante (DCC nr. 2 din 12.04.2013, §27; DCC nr. 16 din 07.11.2013, §26);
● Curtea a pronunţat anterior o horărâre asupra aspectului invocat în sesizare (DCC nr. 2 din 12.04.2013, §29; DCC nr. 4 din 15.05.2013, §37; DCC nr. 6 din 25.05.2013, §27; DCC nr. 10 din 25.07.2013, §25 );
● sesizarea abordează situaţii de fapt cu caracter litigios, iar Curtea nu este competentă a analiza aplicarea unei dispoziţii legale la o situaţie concretă, întrucât soluţionarea litigiilor concrete între persoane concrete este atribuţia exclusivă a instanţelor judecătoreşti (DCC nr.3 din 12.04.2013, §§36-37);
● prin sesizare Curţii i se cere să interpreteze prevederi stabilite prin legi organice, ceea ce ar însemna depăşirea limitelor competenţei proprii, or, interpretarea legilor şi asigurarea unităţii reglementărilor legislative pe întreg teritoriul ţării este atribuţia de bază a Parlamentului, unica autoritate legislativă a statului (DCC nr. 3 din 12.04.2013, §46; DCC nr.5 din 22. 05. 2013, §25; DCC nr. 14 din 8.10.2013, §38);
● dispoziţiile constituţionale, interpretarea cărora se solicită, nu conţin ambiguităţi, imprecizii sau neclarităţi, ele fiind exprese și detaliate de cadrul normativ subsecvent, prin urmare, nu necesită a fi interpretate de către Curtea Constituţională (DCC nr. 3 din 12.04.2013, §45; DCC nr. 6 din 25.05.2013, §31; DCC nr. 16 din 07.11.2013, §32);
● obiectul sesizării excede domeniului său legal de competenţă, deoarece problemele abordate în sesizare constituie o chestiune de oportunitate, şi nu de constituţionalitate (DCC nr.5 din 22. 05. 2013, §28; DCC nr. 7 din 04.07.2013, §44);
● în sesizare nu se atestă un raport direct de cauzalitate între normele contestate și prevederile constituționale invocate (DCC nr. 14 din 8.10.2013, §41).
Astfel, nu au fost acceptate spre examinare în fond:
● sesizarea pentru controlul constituţionalităţii art. 9 alin.(1) lit.h), lit.l) și lit.o), art.21 alin.(2), art.22 alin.(2) şi alin. (3) și a ultimei fraze din art.23 din Legea nr. 192-XIV din 12 noiembrie 1998 privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare (DCC nr.2 din 12.04.2013, sesizarea nr.35a/2012);
● sesizarea pentru interpretarea articolului 46 alin.(5) din Constituţia Republicii Moldova (DCC nr.3 din 12.04.2013, sesizarea nr. 41b/2012);
● sesizarea privind controlul constituţionalităţii Legii nr.108 din 3 mai 2013 pentru modificarea și completarea unor acte legislative (Codul electoral și Legea despre statutul deputatului în Parlament) (DCC nr.4 din 14.05.2013, sesizarea nr.18a/2013);
● sesizarea privind interpretarea articolelor 16 alin. (2), 38 și 72 alin. (3) lit. a) din Constituția Republicii Moldova (DCC nr.6 din 23.05,2013, sesizarea nr.21b/2013);
● sesizarea privind controlul constituţionalităţii Hotărârii Guvernului nr. 293 din 16 mai 2013 cu privire la numirea în funcţie a domnului Ion GOLOVATÎI şi Hotărârii Guvernului nr. 294 din 16 mai 2013 cu privire la numirea în funcţie a domnului Veaceslav CEBAN (DCC nr.9 din 25 iulie 2013, sesizarea nr. 23a/2013);
● sesizarea privind controlul constituţionalităţii prevederilor Legii nr.546-XVdin 19 decembrie 2003 privind aprobarea Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova (DCC nr. 10 din 25 iulie 2013, sesizarea nr. 30a/2013);
● sesizarea privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Legii nr. 121 din 25 mai 2012 cu privire la asigurarea egalității (DCC nr.14 din 8.10.2013, sesizarea nr.27a/2013);
● sesizarea privind interpretarea articolelor 35 și 54 din Constituția Republicii Moldova (DCC nr. 16 din 7.11.2013, sesizarea nr.37b/2013);
● sesizarea pentru controlul constituţionalităţii pozițiilor 123 și 124 din Anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 945 din 20 august 2007 cu privire la măsurile de realizare a Legii nr. 121-XVI din 4 mai 2007 privind administrarea și deetatizarea proprietății publice (DCC nr. 18 din 06.12.2013, sesizarea nr. 49a/2013).
VIII. Decizii de suspendare a actelor normative contestate
Curtea a decis:
● suspendarea acţiunii Hotărârii Guvernului nr. 715 din 12 septembrie 2013 pentru aprobarea Raportului privind derularea şi rezultatele concursului închis de selectare a concesionarului activelor ÎS „Aeroportul Internaţional Chişinău”, până la soluţionarea în fond a cauzei, cu emiterea unei decizii sau hotărâri definitive şi interzicerea efectuării oricăror acţiuni pentru punerea în aplicare a Hotărârii Guvernului nr. 321 din 30 mai 2013 cu privire la aprobarea concesionării activelor ÎS „Aeroportul Internaţional Chişinău” şi a condiţiilor concesionării acestora şi a Hotărârii Guvernului nr. 715 din 12 septembrie 2013 pentru aprobarea Raportului privind derularea şi rezultatele concursului închis de selectare a concesionarului activelor ÎS „Aeroportul Internaţional Chişinău” (DCC nr. 12 din 19.09.2013, sesizarea nr. 39a/2013);
● suspendarea acţiunii Hotărârii Guvernului nr. 321 din 30 mai 2013 cu privire la aprobarea concesionării activelor ÎS „Aeroportul Internaţional Chişinău” şi a condiţiilor concesionării acestora până la soluţionarea în fond a cauzei cu emiterea unei decizii sau hotărâri definitive (DCC nr.11 din 10.09.2013, sesizarea nr.39a/2013)
C. Adrese
Curtea a formulat următoarele adrese către Parlament:
● Adresa PCC-01/27a din 15.01. 2013, HCC nr.1 din 15.01.2013, Sesizarea nr.27a/2012
Curtea a atestat o situaţie de contradicţie şi incoerenţă între unele prevederi ale Codului de executare. Astfel, pe de o parte, potrivit prevederilor art.70 alin.(2) din Codul de executare, executorul judecătoresc urmează să întreprindă imediat toate acţiunile necesare în vederea executării hotărârii judecătoreşti, iar pe de altă parte, este obligat să acorde debitorului, în cadrul procedurii de executare silită deja intentată, un termen de 15 zile pentru executarea benevolă a documentului executoriu.
Curtea a reţinut că norma cuprinsă la art.60 alin.(3) din Codul de executare este o normă generală, din care rezultă că executorul judecătoresc acordă un termen pentru executarea benevolă a tuturor documentelor executorii. Concomitent, potrivit art.16 alin.(3) din Codul de executare, hotărârile judecătoreşti în contencios administrativ se prezintă spre executare după expirarea termenului de executare benevolă stabilit de lege sau de instanţa de judecată.
Astfel, Curtea a considerat oportună instituirea unei obligaţii în sarcina creditorului de a soma debitorul asupra executării benevole a documentului executoriu până la intentarea procedurii de executare silită. De asemenea, acordarea prin lege a unui termen pentru executarea benevolă a hotărârii judecătoreşti până la intentarea procedurii de executare silită nu va permite excluderea reciprocă a acestor două forme de executare, excludere care se atestă în prezent, reieşind din prevederile legale invocate supra.
● Adresa PCC-01/39a din 16.07.2013, HCC nr. 20 din 16.07.2013, sesizarea nr.39a/2012
Curtea a observat o inadvertenţă în art. 37 pct.1) din Codul de procedură penală. Astfel, în urma adoptării Legii nr. 93-XVI din 5 aprilie 2007 cu privire la Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale, instituţiei „Departamentul Situaţii Excepţionale”, prevăzută în textul art. 37 pct. 1) al Codului de procedură penală, i-a fost atribuită denumirea „Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale”. În contextul celor relatate, Curtea consideră oportună operarea de modificări în pct. 1) al art. 37 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova în conformitate cu legea specială.
● Adresa nr. PCC-01/2a din 25.07.2013, HCC nr.21 din 25.07.2013, Sesizarea nr.2a din 20.02.2013
Curtea a considerat necesară semnalarea problemei votului deputaţilor în Parlament, în vederea perfecţionării mecanismelor parlamentare, ce ar asigura excluderea practicilor susceptibile să genereze dubii privind corectitudinea votului în cadrul organului reprezentativ suprem al ţării şi ar garanta respectarea principiului securităţii juridice.
● Adresa nr. PCC-01/32a din 05.09.2013, HCC nr.22 din 05.09.2013, Sesizarea nr.32a din 07. 9.2012
Curtea a constatat că nu există o deosebire de principiu între pornirea procesului penal şi pornirea urmăririi penale, în ambele cazuri fiind prezentă o acuzaţie în materie penală. Prin urmare, faţă de judecător pot fi efectuate acţiuni procesuale şi aplicate măsuri procesuale până la pornirea urmăririi penale.
Din articolul 19 alin. (5) din Legea cu privire la statutul judecătorului nu este clar cine poate aplica măsuri procesuale faţă de un judecător (reţinerea, percheziţia şi aducerea silită) din momentul pornirii procesului penal până în momentul începerii urmăririi penale.
Atestând o incoerență între prevederile menţionate, Curtea a considerat oportună lichidarea contradicţiilor dintre normele legale şi instituirea prin lege a unor garanţii procesuale în cazul acţiunilor de reţinere, aducere silită, percheziţionare a judecătorului, care pot fi efectuate numai după pornirea urmăririi penale de către Procurorul General.
● Adresa PCC-01/5a din 23.09.2013, HCC nr. 29 din 23.09.2013, Sesizarea 5a/2013 din 21.03.2013
Curtea a subliniat că orice dispoziţie regulamentară care implică posibilitatea citării unui judecător, procuror în faţa unei comisii parlamentare de anchetă încalcă evident dispoziţiile constituţionale care stabilesc separaţia puterilor în stat, independenţa judecătorilor şi procurorilor şi supunerea lor numai legii. Aceștia pot participa în calitate de invitați la comisiile parlamentare atunci când este necesară clarificarea unor aspecte de natură tehnică sau a unor informații de interes public care nu implică elucidarea aspectelor procesuale privind derularea unor cauze aflate pe rol.
Curtea a reținut că comisiile parlamentare de anchetă nu au abilitarea constituţională sau regulamentară să se pronunţe asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane.
Curtea a observat că, în timp ce, potrivit prevederilor articolului 36 alin. (1) și (2) din Regulament, comisia de anchetă poate cita ca martor orice persoană și solicita orice probă, în conformitate cu articolul 36 alin. (4), aceasta nu poate examina aspecte materiale sau procedurale ce sunt obiect de cercetare în dosarele penale, fapt ce atestă o contradicție între respectivele reglementări.
De asemenea, în procesul examinării cauzei, Curtea a ajuns la concluzia că dispoziţiile din Regulamentul Parlamentului referitoare la organizarea şi funcţionarea comisiilor de anchetă, activitatea cărora diferă de activitatea comisiilor permanente, nu sunt reglementate în deplină măsură.
Lipsa reglementărilor referitoare la atribuţiile concrete ale comisiei de anchetă generează riscul încălcării dispoziţiilor constituţionale de către membrii comisiei de anchetă.
Curtea a considerat că este necesară reglementarea modului de organizare şi funcţionare a comisiilor de anchetă, care să cuprindă: procedura de constituire, atribuţiile comisiei, participarea la şedinţele comisiei, inclusiv citarea şi audierea persoanelor, procedura în faţa comisiei de anchetă, forța juridică a raportului comisiei de anchetă.
● Adresa PCC-01/26a din 01.10.2013, HCC nr. 31 din 01.10.2013, Sesizarea nr.26a/2013
În ceea ce priveşte dispozițiile contestate ale articolului 23 alineatul (3) al Legii contenciosului administrativ, potrivit cărora cererile de chemare în judecată împotriva Băncii Naţionale a Moldovei se examinează în termen de 3 luni din data depunerii, Curtea a constatat că acestea sunt de oportunitate şi nu aduc atingere normelor constituționale.
În context, Curtea a reținut că, după complexitate, litigiile referitoare la sectorul financiar implică examinarea amplă a tuturor circumstanțelor și aspectelor pertinente, din care cauză, în anumite cazuri, termenul de 3 luni poate fi insuficient.
În lumina celor enunţate, Curtea a considerat oportună revizuirea termenului prescris de lege, cu luarea în considerare a criteriilor ce determină termenul rezonabil, astfel încât părțile în proces să dispună de suficient timp pentru a-și pregăti apărarea, iar judecătorul - de posibilitatea de a examina minuţios cauza, pentru asigurarea unui proces echitabil.
D. Opinii separate
Au expus opinii separate la unele hotărâri pronunţate de Curte judecătorii:
Victor Puşcaş:
- la unele prevederi ale articolului 60 alin. (3) și alin. (31) din Codul de executare al Republicii Moldova nr. 443-XV din 24 decembrie 2004 (HCC nr.1 din 15.01.2013, sesizarea 27a/2012);
Alexandru Tănase:
- la unele prevederi referitoare la interzicerea simbolurilor comuniste şi a promovării ideologiilor totalitare (HCC nr.12 din 04.06.2013, sesizarea nr. 33a/2012);
Igor Dolea:
- la unele prevederi referitoare la interzicerea simbolurilor comuniste şi a promovării ideologiilor totalitare (HCC nr.12 din 04.06.2013, sesizarea nr. 33a/2012);
- la prevederile articolului 320 din Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002, în redacţia Legii nr. 173 din 9 iulie 2010 pentru modificarea unor acte legislative (HCC nr.13 din 11.06.2013, sesizarea nr.1g/2013);
Aurel Băieşu:
- la prevederile Art. XI pct.16 din Legea nr. 29 din 6 martie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (HCC nr.16 din 25.06.2013, sesizarea nr.4a/2013);
- la unele aspecte ce ţin de corelaţia dintre Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă (HCC nr.36 din 05.12.2013, sesizările nr. 8b/2013 şi 41b/2013);
Tudor Panţîru:
- la unele prevederi din art.8 alin.(1) lit.a) pct.5) al Legii nr.451-XV din 30 iulie 2001 privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător (HCC nr.11 din 28.05.2013, sesizarea 26a/2012).