2. Consiliul Superior al Magistraturii îi solicită Curții Constituționale să exercite controlul de constituționalitate al articolului IV din Legea nr. 134 din 17 iunie 2016 pentru modificarea și completarea unor acte legislative. Totodată, autorul a solicitat controlul de constituționalitate al articolului II din Legea nr. 74 din 26 aprilie 2018 pentru modificarea și completarea unor acte legislative.
4. Prin decizia Curții Constituționale din 1 februarie 2022, sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a se prejudeca fondul cauzei.
5. În procesul soluționării sesizării, Curtea Constituțională a solicitat opiniile Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova, Guvernului și a Asociației Judecătorilor.
6. În ședința publică a Curții, sesizarea a fost examinată cu participarea dlui Radu Radu, reprezentant al Parlamentului și a dlui Eduard Serbenco, secretar de stat al Ministerului Justiției, reprezentant al Guvernului. Consiliul Superior al Magistraturii a depus o cerere în care a solicitat examinarea sesizării în lipsă.
Articolul 4
Imparțialitatea
„[...]
(3) Judecătorul se va abține de la oricare proces în care imparțialitatea sa ar putea fi pusă la îndoială într-un proces în care aceasta este ceruta de lege, inclusiv în cazurile în care, știe că el, personal sau ca custode, sau soțul său (soția) sau orice alte rude, au un interes financiar în obiectul disputei sau orice alt interes, care ar putea afecta rezultatul procesului.
(4) Judecătorul se va abține de la luarea deciziilor, atunci când interesele sale, ale persoanelor înrudite prin sânge, adopție, afinitate, sau ale altor persoane care au legături apropiate cu familia sa, ar putea influența corectitudinea deciziilor.
[...].”
STANDARDE INTERNAȚIONALE RELEVANTE
15. Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției încurajează statele să introducă în ordinea juridică internă o obligație a funcționarilor publici de a depune declarații de avere și interese personale și să pună în aplicare un sistem de verificare a acestor declarații (articolul 8 § 5 din Convenție). Totuși, acest document nu impune înființarea de organisme specializate și nici nu pledează pentru o specializare la nivelul instanțelor judecătorești. Ține de responsabilitatea fiecărui stat să identifice cea mai eficientă și adecvată soluție, care să fie adaptată contextului local, nivelului de corupție și cadrului juridic național existent.
16. Într-un Ghid practic privind implementarea obligației declarării averii și intereselor personale, realizat de Banca Mondială1, se precizează că statele, prin ordinea juridică adoptată, se deosebesc în mod substanțial cu privire la categoriile de funcționari publici obligați să depună declarații de avere și interese personale. În timp ce în unele state această obligație există în raport cu majoritatea sau cu toți funcționarii publici, inclusiv față de cei din sistemul judiciar, în altele cercul de subiecte este mai îngust. În pofida acestui fapt, mai multe motive militează pentru o aplicare vastă a acestei obligații. De altfel, funcționarii de la toate nivelele vieții publice, nu doar cei angajați politic, pot fi influențați de interese private în îndeplinirea funcțiilor lor.
17. În studiul „Declarațiile de avere ale funcționarilor publici: un instrument de prevenire a corupției”, realizat în 2011 de Organizația pentru Dezvoltare și Cooperare Economică, se subliniază că în statele în care obligația depunerii declarațiilor de avere și de interese personale este relativ nouă, organismele specializate au un avantaj substanțial, pentru că concentrează competențele de colectare și de analiză a informațiilor de o manieră sistematică2. Mai mult, în studiu se precizează că în lupta împotriva corupției specializarea este esențială, pentru că implică cunoștințe și abilități specifice într-o varietate de domenii, inclusiv drept, finanțe, economie, contabilitate ș.a.
18. Într-o analiză a Centrului de Resurse Anticorupție U4 se precizează că declararea averilor și intereselor personale nu prezintă riscuri semnificative pentru independența judecătorilor. Dimpotrivă, avantajele măsurii în lupta împotriva corupției constituie motive puternice pentru a cere judecătorilor să depună declarații de avere în rând cu ceilalți funcționari publici. Argumentele care pledează în favoarea obligației judecătorilor de declarare a averilor și intereselor personale este că sistemul judiciar reprezintă, ca și alte domenii ale serviciului public, un potențial loc de corupție3.
ÎN DREPT
A. ADMISIBILITATEA
19. Examinând respectarea, în prezenta cauză, a condițiilor de admisibilitate a unei sesizări, stabilite în jurisprudența sa constantă, Curtea a reținut că obiectul acesteia ține de competența sa ratione materiae, în conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție.
20. Potrivit articolelor 25 lit. d1) din Legea cu privire la Curtea Constituțională și 38 alin. (1) lit. d1) din Codul jurisdicției constituționale, Consiliul Superior al Magistraturii posedă prerogativa sesizării Curții Constituționale.
21. Curtea a constatat că prevederile atacate nu au făcut anterior obiect al controlului de constituționalitate.
22. Obiectul sesizării îl constituie controlul constituționalității articolului IV din Legea nr. 134 din 17 iunie 2016 pentru modificarea și completarea unor acte legislative. Totodată, a fost solicitat și controlul constituționalității articolului II din Legea nr. 74 din 26 aprilie 2018 pentru modificarea și completarea unor acte legislative. Așadar, normele al căror control se solicită vizează motivele de eliberare din funcție a judecătorului de la articolul 25 alin. (1) literele g1), g2) și g4) din Legea cu privire la statutul judecătorului. Potrivit normelor de tehnică legislativă, dispozițiile de modificare și de completare ale unei legi se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Din acest motiv, Curtea va raporta obiectul sesizării la articolul 25 alin. (1) literele g1), g2) și g4) din Legea cu privire la statutul judecătorului (a se vedea, mutatis mutandis, HCC nr. 27 din 31 octombrie 2019, § 19).
23. Autorul sesizării a pretins încălcarea articolelor 1 alin. (3) [statul de drept], 6 [separația și colaborarea puterilor în stat], 116 alineatele (1) și (6) [statutul judecătorilor] și 123 alin. (1) [atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii] din Constituție.
24. În esență, Curtea a reținut că articolul 25 alin. (1) literele g1), g2) și g4) din Legea cu privire la statutul judecătorului prevede că încălcarea regimului juridic al conflictelor de interese, nedepunerea declarației de avere și interese personale sau refuzul de a o depune, precum și nesoluționarea situației de incompatibilitate în termenul stabilit de lege constituie fapte care determină eliberarea din funcție a judecătorului.
25. Sub acest aspect, Curtea a observat că obligația judecătorilor de a-și declara proprietățile și interesele personale rezultă în baza Legii nr.132 din 17 iunie 2016 privind Autoritatea Națională de Integritate și a Legii nr. 133 din 17 iunie 2016 privind declararea averii și a intereselor personale. Potrivit legilor menționate, declarația de avere și interese personale face obiectul unui control privind autenticitatea datelor sale, urmând a fi depusă anual de către subiectul declarării, până în data de 31 martie. Mai mult, pe lângă obligația depunerii declarației de avere și interese personale, judecătorii au și obligația îndeplinirii în mod imparțial și obiectiv a atribuțiilor funcționale. La modul general, conținutul acestei obligații presupune abținerea judecătorului de la examinarea unei cereri sau de la luarea unei decizii, în cazul în care are un interes personal ce influențează sau ar putea influența exercitarea imparțială și obiectivă a funcției deținute. Mai mult, legile în discuție prevăd obligația judecătorilor de a-și rezolva situațiile de incompatibilitate. Curtea a reținut că autoritatea competentă să supravegheze respectarea acestor obligații este Autoritatea Națională de Integritate.
26. În Hotărârea nr. 18 din 9 iulie 2021, la § 47, Curtea a reținut că dispozițiile Legii privind declararea averii și a intereselor personale urmăresc garantarea exercitării obiective și în condiții de neutralitate a funcțiilor publice lato sensu. Curtea a precizat că obligațiile în discuție acționează și pe plan jurisdicțional. Curtea a conchis că obligația în discuție este aplicabilă a fortiori și în privința judecătorilor din instanțele de drept comun (a se vedea, mutatis mutandis, HCC nr. 27 din 31 octombrie 2019, § 70).
27. Articolul 116 alin. (1) din Constituție stabilește că judecătorii instanțelor judecătorești sunt independenți, imparțiali și inamovibili, potrivit legii. În jurisprudența sa, Curtea a reținut că inamovibilitatea mandatului presupune imposibilitatea destituirii, revocării sau înlocuirii judecătorului (a se vedea, mutatis mutandis, HCC nr. 13 din 27 aprilie 2021, § 55). La rândul ei, garanția independenței urmărește să-i asigure judecătorului protecție în vederea garantării realizării rolului său de protector al drepturilor și libertăților cetățenilor (HCC nr. 6 din 16 mai 2013, § 39; HCC nr. 13 din 27 aprilie 2021, § 47; HCC nr. 38 din 7 decembrie 2021, § 55), iar imparțialitatea presupune absența prejudecăților sau a părtinirii (Kyprianou v. Cipru, 15 decembrie 2005, § 118).
28. Curtea a reținut incidența articolului 116 alin. (1) din Constituție, care prevede garanțiile independenței, imparțialității și inamovibilității funcției de judecător. Mai mult, din aceleași motive sunt incidente și articolele 1 alin. (3), 6 din Constituție, care garantează preeminența dreptului și principiul separației și colaborării puterilor în stat (a se vedea, de exemplu, HCC nr. 27 din 31 octombrie 2019, § 25).
29. Cu privire la incidența articolului 123 alin. (1) din Constituție, Curtea a reținut că eliberarea din funcție a judecătorului face aplicabil, în mod direct, articolul 123 alin. (1) din Constituție. În Avizul nr. 1 din 22 septembrie 2020, la § 41 și 42, Curtea a precizat că Consiliului Superior al Magistraturii îi revine rolul primar în procedurile privind numirea, promovarea, transferarea, demisia sau eliberarea din funcția de judecător, iar orice abatere de la această regulă contravine articolului 123 alin. (1) din Constituție. În Hotărârea nr. 38 din 7 decembrie 2021, la § 56, Curtea și-a reconfirmat jurisprudența în discuție.
30. Așadar, stabilind incidența articolelor constituționale invocate supra, precum și faptul că sesizarea pune în discuție aspecte similare celor analizate în Hotărârea nr. 18 din 9 iulie 2021, i.e obligația exercitării cu imparțialitate a funcției de judecător, autoritatea competentă cu controlul respectării acestei obligații și tragerea la răspundere pentru încălcarea ei, Curtea a conchis că este necesară cercetarea fondului sesizării.
31. Cu privire la argumentele care vizează incidența articolului 116 alin. (6) din Constituție, Curtea a reținut că autorul sesizării nu pretinde inexistența legii sau caracterul ei deficient, ci susține, în esență, încălcarea principiului independenței judecătorilor. Din acest motiv, Curtea a respins argumentele privind aplicabilitatea articolului 116 alin. (6) din Constituție, care prevede că sancționarea judecătorilor se face în conformitate cu legea.
B. FONDUL CAUZEI
Pretinsa încălcare a articolelor 1 alin. (3), 6, 116 alin. (1) și 123 alin. (1) din Constituție
1. Argumentele autorului sesizării
32. Consiliul Superior al Magistraturii susține că articolul 25 alin. (1) literele g1), g2) și g4) din Legea nr.544 din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului încalcă principiul independenței justiției. În special, autorul sesizării pretinde că tragerea la răspundere a unui judecător este permisă doar de organele de autoadministrare judecătorească. Totuși, normele contestate îi recunosc inspectorului de integritate, în detrimentul Consiliului Superior al Magistraturii, competența de a decide în chestiunea eliberării din funcție a judecătorului. Acest fapt este contrar principiului independenței justiției, afectând, totodată, echilibrul existent între puterile legislativă, executivă și judecătorească.
33. Autorul a pretins că prevederile atacate încalcă articolele 1 alin. (3), 6, 116 alineatele (1) și (6) și 123 alin. (1) din Constituție.
2. Argumentele autorităților cărora li s-a solicitat și care și-au prezentat opinia
34. În opinia sa, Guvernul a precizat că articolul 8 § 5 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, ratificată prin Legea nr. 158 din 6 iulie 2007, stabilește că statele vor adopta măsuri pentru a obliga agenții săi să declare autorităților competente toate activitățile exterioare, orice ocupație, orice plasamente, orice bunuri și orice dar sau avantaj substanțial din care ar putea rezulta un conflict de interese cu funcțiile lor de agent public. Astfel, articolul contestat din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995 implementează această obligație față de judecători. Deși autorul sesizării a susținut încălcarea principiului independenței justiției în cazul controlului privind respectarea regimului juridic al conflictelor de interese și al incompatibilităților funcției de judecător, Guvernul a subliniat că aplicarea normelor atacate nu conduce la imixtiuni în activitatea de înfăptuire a justiției. De altfel, controlul poate fi demarat doar după consumarea faptelor sesizate și fără a se interveni într-un proces judiciar pendinte.
35. Cu privire la motivul de eliberare din funcție a judecătorului în cazul nedepunerii declarației de avere și interese personale, Guvernul a susținut că articolul 46 alin. (2) lit. e) din Legea integrității definește ca fapte coruptibile încălcarea regulilor de depunere a declarației de avere și interese personale.
36. Totodată, Guvernul a precizat că decizia finală referitoare la eliberarea judecătorului din funcție în baza articolului 25 alin. (1) literele g1), g2) și g4) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995 este lăsată la latitudinea Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, Guvernul consideră neîntemeiat capătul de sesizare care susține încălcarea articolului 123 alin. (1) din Constituție, care reglementează atribuțiile Consiliului.
37. În opinia sa, Parlamentul Republicii Moldova a precizat că, pentru a-și putea îndeplini îndatoririle constituționale, judecătorii trebuie să fie integri, imparțiali și independenți față de puterea legislativă și executivă. Prin urmare, importanța funcției de judecător și rolul justiției în societate impun un șir de exigențe față de persoanele ce exercită puterea judecătorească, i.e. integritatea persoanei. Astfel, funcția de judecător implică standarde înalte privind ținuta și comportamentul profesional.
38. Într-o societate democratică judecătorul nu poate fi la adăpostul unei imunități absolute. Dimpotrivă, orice nerespectare a îndatoririlor funcției de judecător impune tragerea la răspundere și sancționarea abaterilor. În acest context, Parlamentul relevă că verificarea integrității persoanelor care dețin funcția de judecător este realizată de Autoritatea Națională de Integritate. Controlul respectiv se efectuează în baza Legii nr. 132 din 17 iunie 2016, care prevede obligația depunerii anuale a declarației de avere și interese personale, regimul juridic al conflictelor de interese și al incompatibilităților. În cazul în care se constată o abatere de la aceste prevederi, Autoritatea întocmește un act de constatare în care reține fapta de încălcare și măsurile care urmează a fi întreprinse în privința subiectului. Dacă actul de constatare rămâne definitiv prin neatacare sau prin respingerea de către instanța de judecată a contestației, este sesizat Consiliul Superior al Magistraturii pentru tragerea la răspundere a judecătorului.
39. Așadar, Parlamentul susține că tragerea la răspundere a judecătorilor în baza Legii nr. 132 din 17 iunie 2016 nu încalcă articolele 1 alin. (3), 6, 54, 116 alin. (1) și 123 din Constituție.
40. În opinia sa amicus curiae, Asociația Judecătorilor precizează că problema ridicată în sesizare pretinde o analiză în baza principiilor separației și colaborării puterilor în stat și independenței justiției. Principiile menționate recunosc independența puterii judecătorești față de puterile legislativă și executivă. Totodată, ele îi recunosc Consiliului Superior al Magistraturii competența de a decide sancționarea judecătorilor, în cazul comiterii unor abateri. În baza acestui motiv, Asociația Judecătorilor susține că obligația judecătorilor de a depune anual declarația de avere și interese personale și controlul respectării regimului juridic al conflictelor de interese exercitat de către Autoritatea Națională de Integritate în privința judecătorilor încalcă principiile menționate. De altfel, obligațiile în discuție vin în contradicție cu normele din Legea nr. 178 din 25 iulie 2014 privind răspunderea disciplinară a judecătorilor. Astfel, Asociația Judecătorilor susține că procedurile privind pretinsele conflicte de interese ale judecătorilor trebuie soluționate în baza Legii nr. 178 din 25 iulie 2014.
41. Așadar, în opinia sa, Asociația Judecătorilor îi solicită Curții să declare neconstituționale prevederile articolului 25 alin. (1) literele g1), g2) și g4) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului.
42. În opinia sa, Autoritatea Națională de Integritate a menționat că este o entitate publică independentă, abilitată cu controlul integrității în exercitarea funcției publice sau a funcției de demnitate publică și cu prevenirea corupției prin realizarea controlului averii și intereselor personale. Legea nr. 132 din 17 iunie 2016 stabilește funcțiile și atribuțiile sale, precum și subiectele obligate să depună, anual, declarația de avere și interese personale și să respecte regimul juridic al conflictelor de interese și al incompatibilităților. Judecătorii, în calitate de funcționari care exercită o demnitate publică, sunt obligați să depună, anual, declarații de avere și interese personale. Autoritatea verifică respectarea de către judecători a obligației prezentării anuale a declarației de avere și interese personale, a regimului juridic al conflictelor de interese și a incompatibilităților.
43. Cu privire la abținerea și la recuzarea judecătorului în proces, care sunt reglementate în Codul de procedură civilă, în Codul de procedură penală și în alte legi, Autoritatea a menționat că mecanismul de soluționare a cererilor de recuzare este similar cu cel reglementat în Legea nr. 132 din 17 iunie 2016. De altfel, ambele proceduri urmăresc prevenirea conflictelor de interese reale în exercițiul funcției publice. Totuși, recuzarea judecătorului, spre deosebire de regimul juridic al conflictelor de interese din Legea nr. 132 din 17 iunie 2016, este ineficientă în cazul conflictelor de interese consumate. În acest sens, Autoritatea relevă că cererile de recuzare pot fi formulate fie înainte de începerea dezbaterii cauzei, fie în timpul judecării acesteia, pe când controlul conflictelor de interese, care este realizat de către inspectorul de integritate, permite demararea unei proceduri și după consumarea faptelor sesizate.
44. Așadar, Autoritatea Națională de Integritate susține că competențele de control care îi sunt recunoscute în privința activității judecătorilor respectă exigențele care rezultă în baza articolelor 1 alin. (3), 6, 116 alin. (1) și 123 din Constituție.
3. Aprecierea Curții
45. Curtea observă că argumentele autorului ridică mai multe probleme de drept constituțional, i.e. obligația judecătorilor de a prezenta declarația de avere și interese personale, regimul juridic al conflictelor de interese și al incompatibilităților funcției de judecător, autoritatea competentă cu controlul respectării lor și răspunderea pentru încălcarea acestor obligații. Din acest motiv, având în vedere caracterul complex al problemelor care au fost ridicate în sesizare și urmărind facilitarea lecturii Hotărârii, Curtea va analiza separat fiecare dintre aceste chestiuni. Curtea își va începe analiza cu privire la pretinsa încălcare a articolelor 1 alin. (3), 6 și 116 alin. (1) din Constituție. Ulterior, Curtea va decide cu privire la pretinsa încălcare a articolului 123 alin. (1) din Constituție.
I. Cu privire la pretinsa încălcare a articolelor 1 alin. (3), 6 și 116 alin. (1) din Constituție
Principii generale
46. Curtea menționează că corupția în rândul judecătorilor este una dintre principalele amenințări la adresa democrației și preeminenței dreptului. Corupția subminează integritatea judiciară, care este fundamentală pentru statul de drept [(CCJE(2018) N°21), pct. 2]. În jurisprudența sa, Curtea a subliniat că corupția constituie o amenințare la valorile statului de drept, democrație și drepturile omului, subminează principiile bunei-administrări, echității și justiției sociale, denaturează concurența, împiedică dezvoltarea economică și periclitează stabilitatea instituțiilor democratice și fundamentul moral al societății. Principiile independenței, imparțialității și integrității funcționarilor publici constituie parte integrantă a unei bune-guvernări (HCC nr. 37 din 7 decembrie 2021, § 63).
47. Curtea reiterează că încrederea cetățenilor în integritatea persoanelor cu funcții publice și în instituții în general constituie fundamentul democratic al funcționării acestora. Încrederea în unele instituții este influențată decisiv de către reprezentanții acestora. În conformitate cu principiul fundamental al statului de drept, persoanele care vor să acceadă sau care exercită funcții publice trebuie să demonstreze că îndeplinesc standardele ridicate în materie de integritate. Așadar, valorile Constituției consacrate în articolul 1 alin. (3) presupun, în mod implicit, și responsabilitatea celor care dețin funcții publice și care activează pentru realizarea interesului public (HCC nr. 37 din 7 decembrie 2021, § 66).
48. În jurisprudența sa, Curtea a precizat că principiul separației puterilor presupune o organizare și funcționare a instituțiilor statului de drept într-un sistem de guvernare democratic, care, pe de o parte, asigură exercitarea prerogativelor de către fiecare putere fără a putea uzurpa atribuțiile celorlalte puteri, iar pe de altă parte, capacitatea de a stopa abuzul altor puteri, asigurând echilibrul instituțional (HCC nr. 7 din 16 aprilie 2015, § 40; DCC nr. 96 din 6 august 2020, § 48).
49. Curtea consideră că prerogativa constituțională a fiecărei autorități publice indicate în Constituție constă în a-și exercita atribuțiile astfel încât să asigure funcționalitatea eficientă și neîntreruptă a întregului mecanism statal. Pentru atingerea acestui deziderat trebuie să existe instrumentele și condițiile necesare, excluzându-se orice tentativă de limitare sau de blocare a activității acestor autorități. Iată de ce instanțele judecătorești, ca autorități publice care, în virtutea funcțiilor constituționale, exercită controlul de legalitate asupra activității autorităților executive și legislative, trebuie să se bucure de independență. În caz contrar, funcționalitatea mecanismului statal ar putea fi afectată.
50. Curtea menționează că garanția unei instanțe independente, în sensul articolului 116 alin. (1) din Constituție, impune ca judecătorii să beneficieze de independență nu doar din punct de vedere legal, ci și în exercitarea funcțiilor lor. În Hotărârea nr. 27 din 31 octombrie 2019, § 28, Curtea a precizat că această noțiune acordă puterii judecătorești o dimensiune internă, precum și o dimensiune externă, potrivit căreia judecătorii trebuie să-și poată exercita activitatea fără existența influențelor părților în proces sau ale altor puteri în stat.
51. De asemenea, în Hotărârea nr. 7 din 24 martie 2020, Curtea a reținut că judecătorii trebuie să ia decizii în deplină libertate și să acționeze fără restricții și fără a fi supuși unor influențe, incitări, presiuni, amenințări sau intervenții ilegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cui vin și sub ce motiv. În calitate de deținător al autorității judecătorești, judecătorul trebuie să-și poată exercita funcția în deplină independență în raport cu toate constrângerile de natură socială, economică și politică, și chiar în raport cu alți judecători și în raport cu administrația judecătorească (a se vedea § 38 din Hotărârea citată).
Aplicarea principiilor în prezenta cauză
52. Așa cum a stabilit la § 28 din prezenta Hotărâre, Curtea reține că articolul 25 alin. (1) literele g1), g2) și g4) din Legea nr.544 din 20 iulie 1995 instituie o ingerință în privința independenței judecătorilor.
53. La această etapă, Curtea va examina următoarele aspecte: (i) dacă Constituția îi permite Autorității Naționale de Integritate să exercite controlul declarațiilor de avere și interese personale ale judecătorilor, (ii) dacă reglementarea controlului conflictelor de interese și al incompatibilităților judecătorilor este clară și (iii) dacă răspunderea pentru fapta de nedepunere a declarației de avere și interese personale este conformă cu valorile pe care le garantează articolele 1 alin. (3), 6 și 116 alin. (1) din Constituție.
Controlul declarațiilor de avere și interese personale ale judecătorilor de către Autoritatea Națională de Integritate
54. Curtea menționează că, la nivel internațional, nu există un standard cu privire la modul în care urmează să fie organizată verificarea declarațiilor de avere și interese personale, i.e. dacă ar trebui să existe un sistem unic pentru toți funcționarii sau sisteme separate pentru diferite categorii de funcționari. Curtea reține că diverse categorii de funcționari publici dețin grade diferite de responsabilitate, de putere sau de potențial de apariție a conflictelor de interese. Cu privire la judecători, Curtea observă că aceștia se ocupă de cele mai importante probleme de drept. Din acest motiv, este rezonabil ca, în ceea ce privește controlul averii și intereselor personale, judecătorii să se bucure de o protecție specială. În acest sens, Curtea va face o scurtă incursiune privind controlul declarațiilor de avere și interese personale ale judecătorilor, așa cum a fost analizat acest subiect în avizele Comisiei de la Veneția.
55. Cu privire la controlul declarațiilor de avere ale judecătorilor, Comisia de la Veneția a susținut că sunt posibile două soluții: fie crearea unui organ specializat în cadrul sistemului judiciar, fie încredințarea acestei sarcini unui organism extern abilitat cu competența controlului declarațiilor funcționarilor publici. Prima soluție este preferabilă din perspectiva independenței judiciare, dar este lipsită de transparență, fapt care poate da naștere unui comportament corporatist [(CDL-AD(2019)024), § 27]. Comisia de la Veneția a subliniat că nu poate fi identificat un standard european comun în această materie. În timp ce în unele acte se sugerează că doar un organ judiciar ar trebui să aibă puterea de a iniția cauze disciplinare împotriva judecătorilor [(DAJ/DOC(98)23), § 5.1], în altele se acceptă ideea că verificarea situației financiare a judecătorilor poate fi efectuată și de o autoritate din afara justiției [CCJE nr. 21 (2018), § 37]. Comisia de la Veneția a conchis că depinde de realitățile naționale dacă verificarea declarațiilor judecătorilor este efectuată de un organism care vizează toți funcționarii, inclusiv judecătorii, sau de un organism specializat din cadrul sistemului judiciar [(CDL-AD(2019)024), § 28].
56. Totodată, Comisia de la Veneția a precizat că crearea unui mecanism special de verificare a declarațiilor judecătorilor nu este o exigență care ar rezulta în baza actelor internaționale. Dimpotrivă, modelul în care declarațiile judecătorilor și ale altor funcționari publici sunt verificate de același organism este cel dominant (CDL-PI(2020)018, § 51).
57. Așadar, Curtea reține că există dovezi pertinente și concludente care permit să se conchidă că o autoritate externă este mai bine plasată pentru a realiza controlul declarațiilor judecătorilor. În primul rând, identificarea încălcărilor și comportamentelor ilicite reclamă existența unei expertize pe care o comisie judiciară nu o are, în mod obișnuit. Din acest motiv, o autoritate specializată de integritate este mai potrivită pentru a investiga o gamă largă de încălcări financiare. Deși dezvoltarea unei astfel de capacități este posibilă în cadrul puterii judecătorești, acest lucru implică timp și resurse. Mai mult, Curtea reține că ar putea exista o dublare a eforturilor. Totodată, autocontrolul în cadrul sistemului judiciar poate crea percepția că judecătorii sunt în afara oricărei răspunderi. Referitor la acest pericol, Comisia de la Veneția a avertizat în avizele sale asupra clientelismului, corporatismului judiciar și autoprotecției în rândul judecătorilor (CDL-AD(2016)007, § 82).
Controlul de constituționalitate al articolului 25 alin. (1) lit. g1) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995
58. Curtea reține că regimul juridic al conflictelor de interese presupune, inter alia, obligația de a raporta orice conflict de interese real sau potențial unui organism sau funcționar corespunzător. Obligația declarării conflictelor de interese le solicită, în mod explicit, funcționarilor publici să evalueze în mod constant dacă au un conflict de interese și, dacă da, să ia măsurile adecvate pentru a-l soluționa. Abținerea și raportarea sunt, potrivit legii, pași ce trebuie urmați în ciclul de gestionare a conflictelor de interese (articolul 12 alin. (4) din Legea nr. 133 din 17 iunie 2016). Curtea observă că, în esență, abținerea presupune neparticiparea subiectului la luarea deciziei în care are un interes, iar raportarea implică informarea șefului său ierarhic sau a organului ierarhic superior despre existența conflictului de interese. Și abținerea, și raportarea urmăresc limitarea influenței funcționarului asupra procesului decizional și protejarea corectitudinii procesului de luare a deciziilor.
59. Cu privire la abținere, Curtea reține că ea impune ca persoana aflată într-un conflict de interese să nu ia parte la deciziile care ar putea să o privească. Curtea observă că metoda în discuție recunoaște responsabilitatea funcționarului public de rezolvarea conflictului de interese. Articolul 14 alin. (3) din Legea nr. 133 din 17 iunie 2016 stabilește în mod explicit obligația de abținere a funcționarului public în cazul în care există un conflict de interese real. Totodată, cu privire la judecători, și articolul 52 alin. (1) din Codul de procedură civilă și, respectiv, articolul 34 alin. (1) din Codul de procedură penală îl obligă pe judecător să se abțină de la examinarea cauzei atunci când există motive care afectează imparțialitatea sa. Referitor la normele procedurale menționate, Curtea reține că aceste articole prevăd o specie a conflictului de interese în activitatea jurisdicțională. În aparență, ar părea să existe un conflict între aceste norme și normele din Legea nr. 133 din 17 iunie 2016, pentru că impun obligații cu conținut similar.
Regimul juridic al conflictelor de interese în activitatea jurisdicțională
60. Curtea reține că obligația respectării regimului juridic al conflictelor de interese este tipică fiecărui funcționar care poate fi subiect al declarării. Așadar, dobândirea calității de subiect al declarării în sensul Legii nr. 133 din 17 iunie 2016 obligă persoana să se conformeze limitărilor care decurg din acest statut. Astfel, judecătorii, exercitând o funcție de demnitate publică, sunt obligați să respecte exigențele Legii nr. 133 din 17 iunie 2016, inclusiv regimul juridic al conflictelor de interese. Pe de altă parte, Curtea reține că judecătorii au o obligație de imparțialitate, urmând să se abțină de la judecarea cauzelor în care pot exista îndoieli față de obiectivitatea lor (articolul 15 alin. (1) literele a) și d) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995).
61. Analiza sistematică a conținutului acestor obligații permite să se constate caracterul distinct al câmpurilor lor de aplicare. Deși judecătorii depun declarații de avere și interese personale și au obligații în baza statutului de funcționar cu demnitate publică, acest fapt nu presupune că Legea nr. 133 din 17 iunie 2016 a abrogat sau a făcut desuetă obligația de imparțialitate a judecătorului. Concluzia în discuție are la bază faptul că obligația judecătorului de a examina cauza în mod imparțial și obiectiv își găsește o justificare constituțională, pe când obligația respectării regimului conflictelor de interese are o justificare legală. Mai mult, prima obligație acționează la înfăptuirea justiției, pe când a doua în sfera administrativă.
62. Chiar dacă judecătorul aflat în conflict de interese ar parcurge etapele de rezolvare a conflictelor de interese din Legea nr. 133 din 17 iunie 2016, acest fapt nu ar avea nicio eficiență din perspectiva caracterului echitabil al procedurii. De altfel, obligația judecătorului de a se abține de la examinarea unei cauze, atunci când există motive în acest sens, decurge din dreptul la un proces echitabil. Mai mult, garanția caracterului echitabil al procedurii este aplicabilă cu privire la orice incident din fața instanței de judecată și pretinde ca în privința fondului acesteia să decidă un tribunal independent și imparțial.
63. Astfel, Curtea reține că declarația de abținere a unui judecător este o garanție a echității procedurii. Totodată, Curtea menționează că examinarea abținerii în activitatea jurisdicțională presupune standarde de analiză care țin cont de importanța principiilor concurente (i.e. obligația imparțialității și obligația de a judeca un caz). Așadar, Curtea reține că obligația imparțialității nu acționează de o manieră absolută, așa cum pretinde Legea nr. 133 din 17 iunie 2016, ci implică o punere în balanță a principiilor concurente. Curtea precizează că punerea în balanță a intereselor concurente reprezintă un atribut al instanței de judecată (a se vedea, mutatis mutandis, HCC nr. 18 din 9 iulie 2021, § 61).
64. Totodată, cu privire la problema în discuție, în Hotărârea nr. 18 din 9 iulie 2021, la § 71, Curtea a precizat că nu poate exista un control din exterior al activității jurisdicționale. Deși hotărârea în discuție vizează independența Curții Constituționale și a judecătorilor ei, Curtea reține că conceptul de independență este comun și judecătorilor de drept comun. De altfel, scopul și finalitatea principiului independenței sunt similare atât în cazul judecătorilor constituționali, cât și în cazul judecătorilor de drept comun. Curtea subliniază că o noțiune interpretată cu privire la un context legislativ sau juridic poate fi transpusă într‑un alt context. Un astfel de transfer nu este un lucru greșit, ci promovează previzibilitatea și coerența sistemului juridic în ansamblul său. De altfel, acest lucru nu este un fapt neobișnuit. În jurisprudența sa, Curtea a subliniat deja că judecătorilor de drept comun și judecătorilor constituționali trebuie să li se garanteze un grad înalt de protecție, inclusiv din perspectiva independenței lor (HCC nr. 27 din 31 octombrie 2019, § 70).
65. Prin urmare, Curtea conchide că nu poate fi admisă intervenția unei autorități administrative în activitatea de înfăptuire a justiției. Pentru aceste motive, având în vedere considerentele de la § 60-64 și ținând cont de Hotărârea nr. 18 din 9 iulie 2021, Curtea reține că articolul 25 alin. (1) litera g1) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995 este constituțional în măsura în care nu se referă la controlul conflictelor de interese ale judecătorilor de drept comun admise în activitatea de înfăptuire a justiției.
Regimul juridic al conflictelor de interese în activitatea administrativă
66. Curtea reține că obligația respectării regimului juridic al conflictelor de interese acționează și pe plan administrativ. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă eliberarea judecătorului din funcție pe baza articolului 25 alin. (1) lit. g1) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995, în cazul comiterii unei încălcări a regimului juridic al conflictelor de interese în activitatea administrativă, este conformă cu articolele 1 alin. (3), 6 și 116 alin. (1) din Constituție.
67. Curtea reține că Legea nr. 133 din 17 iunie 2016 are ca scop protecția și garantarea obligației de imparțialitate în sfera publică lato sensu. Sfera publică, în privința căreia Legea nr. 133 din 17 iunie 2016 își extinde efectele, cuprinde și o eventuală activitate administrativă a judecătorilor ca titulari de demnitate publică. În această ipostază, judecătorul nu mai exercită puterea judecătorească, ci o activitate administrativă (e.g. achiziții publice, angajări ș.a.). Din acest motiv, în această sferă operează obligațiile din Legea nr. 133 din 17 iunie 2016.
68. Curtea precizează că cercul activităților care se raportează la exercițiul competențelor administrative se referă la activitățile publice care nu presupun înfăptuirea justiției. În acest caz, activitatea administrativă a judecătorului poate fi verificată sub aspectul respectării regimului conflictelor de interese de către Autoritatea Națională de Integritate, precum și în procedura contenciosului administrativ, sub aspect de legalitate.
69. Curtea reține că articolele 1 alin. (3), 6 și 116 alin. (1) din Constituție oferă protecție judecătorului în activitatea de înfăptuire a justiției. Totodată, în cazul în care judecătorul apare în alte ipostaze decât cea de exponent al puterii judecătorești, acestea urmăresc să-i ofere garanții împotriva abuzului și arbitrariului. Cu privire la respectarea acestor exigențe, Curtea reține că interdicțiile în baza Legii nr. 132 din 17 iunie 2016 se stabilesc prin hotărâri judecătorești, în cazul proceselor-verbale cu privire la contravenție sau al faptelor ce constituie infracțiuni, și prin actul de constatare al Autorității Naționale de Integritate, în cazul în care subiectul declarării acționează cu încălcarea Legii nr. 133 din 17 iunie 2016 (a se vedea, cu privire la delimitarea faptelor care constituie obiect al răspunderii, DCC nr. 143 din 16 decembrie 2019, § 21-26; DCC nr. 79 din 3 iunie 2021, § 26-28). Actul de constatare poate fi contestat în instanța de judecată, care decide, în mod definitiv, asupra legalității lui. În jurisprudența sa, Curtea a reținut că în fața instanței de judecată persoana beneficiază de toate drepturile și mijloacele de apărare prevăzute în Codul administrativ (a se vedea, mutatis mutandis, DCC nr. 127 din 29 octombrie 2020, § 41 și 42).
70. Așadar, Curtea reține că există garanții suficiente împotriva abuzului și că nu există o atentare la valorile garantate de articolele 1 alin. (3), 6 și 116 alin. (1) din Constituție în cazul unui control al Autorității Naționale de Integritate privind respectarea de către judecător a regimului conflictelor de interese în sfera administrativă.
Concluzii privind controlul constituționalității articolului 25 alin. (1) lit. g1) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995
71. Cu privire la controlul de constituționalitate al articolului 25 alin. (1) lit. g1) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995, Curtea precizează că Autoritatea Națională de Integritate nu poate iniția controlul respectării regimului juridic al conflictelor de interese în activitatea de înfăptuire a justiției de către judecătorii de drept comun. Acest lucru este în contradicție cu prevederile articolelor 1 alin. (3), 6 și 116 alin. (1) din Constituție. Pe de altă parte, referitor la conflictul de interese în activitatea administrativă, Curtea precizează că acest lucru poate fi realizat de către Autoritatea Națională de Integritate.
Controlul de constituționalitate al articolului 25 alin. (1) lit. g2) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995
72. Judecătorii sunt obligați să depună anual, până la 31 martie, declarația de avere și interese personale. Curtea reține că declarația servește ca bază la efectuarea controlului averii și intereselor personale, al respectării regimului juridic al conflictelor de interese și al incompatibilităților. Articolul 25 alin. (1) lit. g2) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995 sancționează cu eliberarea din funcție fapta de nedepunere a declarației de avere și interese personale.
73. La modul general, Curtea constată că fapta de încălcare a obligației de depunere a declarației de avere și interese personale se poate încadra în una din următoarele categorii: nedepunerea declarației sau depunerea ei cu întârziere. Curtea observă că, în sensul articolului 25 alin. (1) lit. g2) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995, nedepunerea declarației trebuie deosebită de depunerea declarației cu întârziere, pentru că nedepunerea presupune nu doar încălcarea formală a termenului legal de depunere, i.e. 31 martie, ci nedepunerea declarației în termen de 30 de zile de la recepționarea demersului privind obligativitatea prezentării declarației [articolul 27 alin. (11) din Legea nr. 132 din 17 iunie 2016]. Deși pot exista dubii referitor la câmpul de aplicare al acestei norme, i.e. dacă este sancționată doar nedepunerea sau inclusiv refuzul de a depune declarația, Curtea precizează că norma trebuie aplicată având în vedere articolul 27 alin. (10) din Legea nr.132 din 17 iunie 2016, care conține în mod expres necesitatea epuizării termenului de 30 de zile de la recepționarea notificării.
74. Curtea reține că obligația depunerii declarației de avere și interese personale a fost introdusă în anul 2016, odată cu adoptarea Legii nr. 133 din 17 iunie 2016. Așadar, nedepunerea declarației de avere și interese personale nu poate fi justificată prin necunoaștere sau prin noutatea legislației. Astfel, Curtea consideră, în mod rezonabil, că subiectele declarării cunosc despre obligativitatea prezentării declarației privind averea și interesele personale. Curtea admite că, în unele cazuri, nedepunerea declarației în termenul legal ar putea fi justificată în mod obiectiv. Totuși, în acest caz, răspunderea se aplică doar după expirarea a 30 de zile de la recepționarea notificării privind necesitatea prezentării declarației. Așadar, persoanele sunt informate despre omiterea termenului de declarare și despre răspunderea de care sunt pasibile în cazul nedepunerii declarației. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a menționat că persoanele care exercită o activitate profesională trebuie să dea dovadă de o prudență mai mare în cadrul activității lor și este de așteptat ca acestea să-și asume riscurile inerente activității lor (Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy v. Finlanda [MC], 27 iunie 2017, § 145; Sekmadienis Ltd. v. Lituania, 30 ianuarie 2018, § 65).
75. Curtea precizează că declarația de avere și interese personale implică informații actualizate privind bunurile, veniturile, datoriile și alte interese ale funcționarilor și ale membrilor familiei acestora. Astfel de date, actualizate în mod periodic, pot fi verificate pentru orice noi interese – financiare și de altă natură – care pot indica un conflict de interese real sau potențial – noi surse de venit ș.a. Curtea reține că, în acest fel, depunerea declarațiilor de avere și interese servește ca un instrument de monitorizare a funcționarilor. Chiar dacă bunurile și interesele declarate nu s-au schimbat, este posibil să se fi schimbat îndatoririle funcționarului (e.g. responsabilități sau competențe noi) sau poate să se fi modificat sau extins cercul activităților în care funcționarul are un interes. Așadar, declarația de avere și interese personale are o importanță deosebită în lupta împotriva corupției. Având în vedere aceste considerente, Curtea reține că instituirea unor măsuri apte să sporească rata de prezentare a declarațiilor de avere și interese personale este justificată.
76. Curtea observă că nedepunerea declarației de avere și interese personale face imposibil controlul în vederea depistării comportamentelor ilicite. Astfel, unii funcționari în privința cărora persistă dubii de integritate ar putea fi dispuși să achite o amendă, chiar una substanțială, pentru a fi scutiți de obligația depunerii declarației și a obține imunizarea, prin aceasta, de orice răspundere care ar putea să rezulte ca urmare a verificării informațiilor raportate (e.g., articolele 3261, 3302 și 3521 alin. (2) din Codul penal). Curtea consideră că, într-un asemenea caz, neeliberarea lor din funcție le-ar permite să facă abuz de funcția publică și eventual să obțină foloase nemeritate (nelegale). Cu privire la acest aspect, și Comisia de la Veneția a subliniat că neîndeplinirea cerinței de declarare a averii și veniturilor trebuie asociată cu o sancțiune care să fie suficient de serioasă pentru a servi scopului de descurajare. Deși se poate face o excepție în cazul unor omisiuni minore sau neintenționate în declarații, în principiu, nedeclararea bunurilor este o încălcare suficient de gravă pentru a determina eliberarea din funcție (a se vedea CDL-AD(2015)042, § 39).
77. Prin urmare, Curtea consideră că răspunderea sub forma eliberării din funcție urmărește să asigure conformarea subiectelor cu legea și menținerea credibilității sistemului, inclusiv a sistemului judecătoresc. Totodată, ea încurajează funcționarii să fie conștienți de obligația lor de a îndeplini în modul corespunzător și a depune în termenul legal declarația de avere și interese personale. Din aceste motive, Curtea conchide că, pentru a încuraja respectarea obligației de depunere și pentru depistarea eventualelor cazuri de corupție, este rezonabil să existe răspunderea sub forma eliberării din funcție pentru nedepunerea declarației de avere și interese personale.
Controlul de constituționalitate al articolului 25 alin. (1) lit. g4) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995
78. În jurisprudența sa, Curtea a precizat că semnificația noțiunii de incompatibilitate constă în interdicția prevăzută de lege de a cumula funcții, în vederea asigurării independenței de acțiune a persoanei care ocupă o funcție publică, pentru evitarea concentrării unor prerogative excesive de aceeași persoană, precum și pentru menținerea integrității profesionale și morale a acesteia (DCC nr. 101 din 4 septembrie 2020, § 24). Curtea a reținut că incompatibilitatea reprezintă, în esență, o situație în care aceeași persoană exercită o funcție publică în paralel cu o alta ori când aceasta deține o calitate sau exercită o activitate (articolul 16 din Legea nr. 133 din 17 iunie 2016), în condițiile în care legea interzice acest lucru (DCC nr. 146 din 28 septembrie 2021, § 33).
79. Cu privire la incompatibilitățile funcției de judecător, Curtea observă că acestea sunt reglementate la articolul 8 alin. (1) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995. Potrivit reglementărilor menționate, funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție sau activitate remunerată, cu excepția activității didactice, științifice și de creație, cu mandatul de deputat în Parlament sau de consilier în autoritatea administrației publice locale, cu activitatea de întreprinzător, desfășurată personal sau prin intermediul unui terț, și cu calitatea de membru al organului de conducere al unei organizații comerciale.
80. În acest context, Curtea reține că legislatorul a definit clar cazurile de incompatibilitate a funcției de judecător și a prevăzut condițiile și termenele în care acestea urmează a fi soluționate (articolul 12 alin. (3) din Legea nr. 199 din 16 iulie 2010). În acest sens, Curtea reține că obligația judecătorilor de a soluționa și înlătura incompatibilitatea este reglementată în mod explicit. Totodată, articolul 12 alin. (4) din Legea nr. 199 din 16 iulie 2010 prevede un remediu pentru cazul în care încetarea situației de incompatibilitate nu a fost posibilă în termenul specificat de lege, persoanei revenindu-i obligația de a proba întreprinderea cu bună-credință a acțiunilor de eliminare a acestei situații. Așadar, Curtea reține că remediul stabilit de lege este adecvat și oferă protecție pentru cazurile în care, în mod obiectiv, în lipsa vinovăției, nu a fost posibilă soluționarea stării de incompatibilitate în termenul prevăzut de lege.
81. Prin urmare, având în vedere cele menționate mai sus, Curtea reține caracterul nefondat al argumentelor autorului sesizării privind pretinsa neconstituționalitate a articolului 25 alin. (1) lit. g4) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 123 alin. (1) din Constituție
82. Articolul 123 alin. (1) din Constituție prevede că Consiliul Superior al Magistraturii asigură numirea, transferarea, detașarea, promovarea în funcție și aplicarea de măsuri disciplinare față de judecători. Cu privire la câmpul de aplicare al acestui articol, în jurisprudența sa, Curtea a precizat că Consiliului Superior al Magistraturii îi revine rolul primar în procedurile privind numirea, promovarea, transferarea, demisia sau eliberarea din funcția de judecător, iar orice abatere de la această regulă contravine articolului 123 alin. (1) din Constituție (HCC nr. 38 din 7 decembrie 2021, § 56).
83. Așadar, Curtea observă că articolul 123 alin. (1) din Constituție nu-i recunoaște expressis verbis Consiliului Superior al Magistraturii competența verificării declarațiilor de avere și interese personale ale judecătorilor. Mai mult, în jurisprudența sa, Curtea nu a interpretat acest articol în sensul în care Consiliului îi este recunoscută o asemenea competență.
84. Cu privire la critica de neconstituționalitate care vizează pretinsa competență a Autorității Naționale de Integritate de a decide eliberarea din funcție a judecătorului, Curtea reține că Legea nr. 133 din 17 iunie 2016 prevede obligația judecătorilor de a prezenta declarații de avere și interese personale, de a respecta regimul juridic al conflictelor de interese și al incompatibilităților funcției de judecător. Potrivit articolului 19 literele b) și c) din Legea nr. 132 din 17 iunie 2016, Autoritatea Națională de Integritate verifică și constată comportamentele care constituie abateri de la lege. Autoritatea poate să întocmească un proces-verbal cu privire la contravenție și, după caz, un act de constatare cu privire la fapta de încălcare. Totuși, legalitatea constatărilor sale poate fi verificat de instanța de judecată.
85. Așadar, Curtea reține că Autoritatea Națională de Integritate nu are competența de a decide eliberarea din funcție a judecătorului. Mai mult, Curtea reține că nu există nicio probă care să confirme concluzia potrivit căreia controlul respectării regimului juridic al conflictelor de interese și al incompatibilităților funcției de judecător oferă, în mod special, spațiu pentru uzurparea competențelor Consiliului Superior al Magistraturii. De altfel, Consiliul este autoritatea care asigură aplicarea măsurii de eliberare din funcție a unui judecător. Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a conchide cu privire la respectarea articolului 123 alin. (1) din Constituție.
Din aceste motive, în baza articolelor 135 alin. (1) lit. a) și 140 din Constituție, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituțională, 6, 61, 62 lit. a) și e) și 68 din Codul jurisdicției constituționale, Curtea Constituțională
HOTĂRĂŞTE:
1. Se admite parțial sesizarea depusă de Consiliul Superior al Magistraturii pentru controlul constituționalității articolului 25 alin. (1) literele g1), g2) și g4) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului.
2. Se recunoaște constituțional articolul 25 alin. (1) lit. g1) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului, în măsură în care vizează doar fapta de încălcare a regimului juridic al conflictelor de interese admise în activitatea administrativă.
3. Se recunoaște constituțional articolul 25 alin. (1) literele g2) și g4) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului.
4. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
PREȘEDINTE Domnica MANOLE
Nr. 18. Chișinău, 27 septembrie 2022.