Capitolul I
DISPOZIŢII PRINCIPALE
Articolul 1. Raporturile reglementate de legislaţia procedurală civilă
Legislaţia procedurală civilă a Republicii Moldova reglementează raporturile sociale referitoare la raporturile procesuale civile ce apar la înfăptuirea justiţiei de către instanţele judecătoreşti de drept comun şi de cele specializate în cadrul judecării pricinilor în acţiuni civile, precum şi a altor pricini, date în competenţa lor de prezentul cod şi de alte legi.
Articolul 2. Legislaţia procedurală civilă
(1) Procedura de judecare a cauzelor civile în instanţele judecătoreşti de drept comun şi în cele specializate este stabilită de Constituţia Republicii Moldova, de prezentul cod şi de alte legi organice. Normele de drept procedural civil din alte legi trebuie să corespundă dispoziţiilor fundamentale ale Constituţiei Republicii Moldova şi prezentului cod.
(2) În caz de coliziune între normele prezentului cod şi prevederile Constituţiei Republicii Moldova, se aplică prevederile Constituţiei, iar în caz de discordanţă între normele prezentului cod şi cele ale unei alte legi organice, se aplică reglementările legii adoptate ulterior.
(3) Dacă prin tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte sînt stabilite alte norme decît cele prevăzute de legislaţia procedurală civilă a Republicii Moldova, se aplică normele tratatului internaţional dacă din acesta nu rezultă că pentru aplicarea lor este necesară adoptarea unei legi naţionale.
(4) Legislaţia procedurală civilă stabileşte modalitatea de judecare a pricinilor în acţiuni civile ce rezultă din raporturi juridice civile, familiale, de muncă, locative, funciare, ecologice şi din alte raporturi juridice, a pricinilor cu procedură specială şi cu procedură în ordonanţă (simplificată), precum şi a celor care apar în legătură cu executarea actelor instanţei judecătoreşti şi actelor altor autorităţi.
Articolul 3. Acţiunea legii procedurale civile în timp
(1) Instanţele judecătoreşti aplică legile procedurale civile în vigoare la data judecării cauzei civile, efectuării actelor de procedură sau executării actelor instanţei judecătoreşti (hotărîri, încheieri, decizii, ordonanţe), precum şi a actelor unor alte autorităţi în cazurile prevăzute de lege.
(2) Noua lege procedurală nu duce la modificarea efectelor juridice deja produse ca rezultat al aplicării legii abrogate şi nu le desfiinţează. De la data intrării în vigoare a noii legi procedurale, efectele vechii legi încetează dacă noua lege nu prevede altfel.
(3) Legea procedurală civilă care impune obligaţii noi, anulează sau reduce drepturile procedurale ale participanţilor la proces, limitează exercitarea unor drepturi ori stabileşte sancţiuni procedurale noi sau suplimentare nu are putere retroactivă.
Articolul 4. Sarcinile procedurii civile
Sarcinile procedurii civile constau în judecarea justă, în termen rezonabil, a cauzelor de apărare a drepturilor încălcate sau contestate, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice şi asociaţiilor lor, ale autorităţilor publice şi ale altor persoane care sînt subiecte ale raporturilor juridice civile, familiale, de muncă şi ale altor raporturi juridice, precum şi în apărarea intereselor statului şi ale societăţii, în consolidarea legalităţii şi a ordinii de drept, în prevenirea cazurilor de încălcare a legii.
Articolul 5. Accesul liber la justiţie
(1) Orice persoană interesată este în drept să se adreseze în instanţă judecătorească, în modul stabilit de lege, pentru a-şi apăra drepturile încălcate sau contestate, libertăţile şi interesele legitime.
(2) Nici unei persoane nu i se va refuza apărarea judiciară din motiv de inexistenţă a legislaţiei, de imperfecţiune, coliziune sau obscuritate a legislaţiei în vigoare.
(3) Renunţarea uneia dintre părţi la dreptul de a se adresa în judecată prin încheiere, în condițiile legii, a unei convenții arbitrale.
Articolul 6. Modalităţile de apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime
Instanţa judecătorească exercită apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime prin somare la executarea unor obligaţii, prin declararea existenţei sau inexistenţei unui raport juridic, prin constatarea unui fapt care are valoare juridică, prin alte modalităţi, prevăzute de lege.
Articolul 7. Intentarea procesului civil
(1) Instanţa judecătorească intentează procesul civil la cererea persoanei care revendică apărarea unui drept al său încălcat sau contestat, libertăţii ori a unui interes legitim.
(2) În cazurile prevăzute de prezentul cod şi de alte legi, procesul civil poate fi intentat în numele persoanelor împuternicite de lege să apere drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale unei alte persoane, ale unui număr nelimitat de persoane, interesele Republicii Moldova şi ale societăţii.
(3) La intentarea proceselor de judecare a litigiilor de drept (procedura contencioasă), se depune cerere de chemare în judecată, iar în pricinile necontencioase, se depune cerere.
Articolul 8. Dreptul la asistenţă juridică
(1) Părţile, alţi participanţi la proces au dreptul să fie asistaţi în judecată de către un avocat ales ori desemnat de coordonatorul oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat sau de un alt reprezentant, în cazurile prevăzute de prezentul cod.
(2) Asistenţa juridică poate fi acordată în orice instanţă de judecată şi în orice fază a procesului.
(3) Modul de acordare a asistenţei juridică se stabileşte de prezentul cod şi de alte legi.
Articolul 9. Rolul diriguitor al instanţei judecătoreşti în proces
(1) Instanţei judecătoreşti îi revine un rol diriguitor în organizarea şi desfăşurarea procesului, ale cărui limite şi al cărui conţinut sînt stabilite de prezentul cod şi de alte legi.
(2) Instanţa judecătorească explică participanţilor la proces drepturile şi obligaţiile lor procesuale, preîntîmpină asupra urmărilor pe care le poate implica exercitarea sau neexercitarea actului procesual, le acordă sprijin în exercitarea drepturilor, ordonă, la solicitarea părţilor şi altor participanţi la proces, prezentarea de probe care să contribuie la adoptarea unei hotărîri legale şi întemeiate, conduce dezbaterile judiciare, informează părţile despre posibilitatea iniţierii procesului de mediere şi ia orice alte măsuri necesare bunei desfăşurări a procesului, pune în discuţia părţilor şi altor participanţi la proces orice împrejurare de fapt sau de drept, efectuează alte acţiuni prevăzute de lege.
Articolul 10. Sancţiunile procedurale
(1) Sancţiunile procedurale sînt urmările nefavorabile, stabilite de normele de drept procedural civil, care survin pentru subiectul obligat în raport procedural în caz de neîndeplinire sau de îndeplinire defectuoasă a unui act de procedură, precum şi în caz de exercitare abuzivă a unui drept procedural.
(2) Efectuarea necorespunzătoare a actelor de procedură va fi invocată, în fiecare caz de comitere a încălcării legii, de către judecător sau de participantul care are interes să o invoce.
(3) Sancţiunile procedurale vizează atît actele de procedură ale instanţei judecătoreşti, ale participanţilor la proces, cît şi ale persoanelor legate de activitatea acestora şi, în dependenţă de prevederile legii, constau în anularea actului procedural defectuos, în decăderea din drepturi pentru neîndeplinire în termen a actului de procedură, în obligaţia de a completa sau a reface actul îndeplinit cu nerespectarea legii, în restabilirea în drepturile încălcate, aplicarea amenzii judecătoreşti, în alte măsuri prevăzute de lege.
Articolul 11. Asigurarea securităţii participanţilor la proces
(1) Dezbaterea pricinii în şedinţă de judecată se desfăşoară în condiţii ce asigură activitatea normală a instanţei şi securitatea participanţilor la proces.
(2) Pentru securitatea judecătorilor şi a persoanelor care asistă la judecată, preşedintele şedinţei este în drept să dispună efectuarea unui control al identităţii persoanelor care solicită să asiste la judecarea pricinii, verificarea actelor de identitate, percheziţia corporală şi controlul obiectelor pe care le au asupra lor.
(3) Preşedintele şedinţei de judecată poate permite prezenţa în sala de şedinţe a persoanelor înarmate, obligate să poarte armă din oficiu, în vederea îndeplinirii serviciului faţă de instanţă.
Articolul 12. Soluţionarea pricinilor civile în temeiul legislaţiei Republicii Moldova
(1) Instanţa judecătorească soluţionează pricinile civile în temeiul Constituţiei Republicii Moldova, al tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, al legilor constituţionale, organice şi ordinare, al hotărîrilor Parlamentului, al actelor normative ale Preşedintelui Republicii Moldova, al ordonanţelor şi hotărîrilor Guvernului, al actelor normative ale ministerelor, ale altor autorităţi administrative centrale şi ale autorităţilor administraţiei publice locale. În cazurile prevăzute de lege, instanţa aplică uzanţele dacă nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri.
(2) Dacă, la judecarea pricinii civile, se constată că o lege sau un alt act normativ nu corespunde unei legi sau unui alt act normativ cu o putere juridică superioară, instanţa aplică normele legii sau ale altui act normativ care are putere juridică superioară.
(3) În cazul inexistenţei normei de drept care să reglementeze raportul litigios, instanţa judecătorească aplică norma de drept care reglementează raporturi similare (analogia legii), iar în lipsa unei astfel de norme, se conduce de principiile de drept şi de sensul legislaţiei în vigoare (analogia dreptului). Nu se admite aplicarea prin analogie a normei de drept care derogă de la dispoziţiile generale, restrînge drepturi sau stabileşte sancţiuni suplimentare.
(4) Dacă în tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte sînt stabilite alte reglementări decît cele prevăzute de legislaţia internă, instanţa, la judecarea pricinii, aplică reglementările tratatului internaţional.
Articolul 121. Ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate
(1) Dacă în procesul judecării pricinii se constată că norma de drept ce urmează a fi aplicată sau care a fost deja aplicată este în contradicţie cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova, iar controlul constituţionalităţii actului normativ este de competenţa Curţii Constituţionale, instanţa de judecată formulează o sesizare a Curții Constituţionale pe care o transmite prin intermediul Curţii Supreme de Justiţie.
(3) Din momentul emiterii de către instanţă a încheierii cu privire la ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi pînă la adoptarea hotărîrii de către Curtea Constituţională, procedura de examinare a pricinii sau de executare a hotărîrii pronunţate se suspendă.
Articolul 122. Avizele consultative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie
(1) Dacă în procesul judecării pricinii într-o instanţă de judecată se atestă dificultăţi la aplicarea corectă a normelor de drept material sau procedural, instanţa de judecată solicită Plenului Curţii Supreme de Justiţie, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, să emită un aviz consultativ cu privire la modul de punere în aplicare a legii. Avizul consultativ se publică pe pagina web a Curţii Supreme de Justiţie.
(2) În cazul în care instanţa de judecată respinge demersul participanţilor la proces privind solicitarea unui aviz consultativ din partea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, aceasta va emite o încheiere nesusceptibilă de recurs.
(3) În cazul în care decide respingerea solicitării, Plenul Curţii Supreme de Justiţie emite o încheiere motivată irevocabilă care se publică pe pagina web a Curţii Supreme de Justiţie.
(4) Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie nu mai este obligatoriu pentru Curte în cazul în care ulterior se modifică legea sau se schimbă modul de punere în aplicare a acesteia.
(5) Pînă la emiterea avizului consultativ al Plenului Curții Supreme de Justiție judecarea pricinii se amînă.
Articolul 13. Aplicarea legislaţiei altor state
(1) La judecarea pricinilor civile, instanţa judecătorească aplică legislaţia unui alt stat în conformitate cu legea sau cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.
(2) În scopul constatării existenţei şi conţinutului legii sau al unui alt act normativ străin, instanţa solicită, în modul stabilit, asistenţa organelor competente ale Republicii Moldova.
(3) În cazul imposibilităţii de a obţine informaţia necesară despre o lege sau un alt act juridic străin, deşi a întreprins măsurile de rigoare, instanţa aplică legea naţională.
Articolul 14. Actele judecătoreşti de dispoziţie
(1) La judecarea pricinilor civile în primă instanţă, actele judiciare se emit în formă de hotărîre, încheiere şi ordonanţă.
(2) În formă de hotărîre se emite dispoziţia primei instanţe prin care se soluţionează fondul pricinii.
(3) În formă de încheiere se emite dispoziţia primei instanţe prin care nu se soluţionează fondul pricinii.
(4) Ordonanţa judecătorească se emite la examinarea în primă instanţă a pricinilor specificate la art.345.
(5) Dispoziţia judecătorească prin care se soluţionează fondul apelului şi recursului se emite în formă de decizie, iar la soluţionarea problemelor prin care nu se rezolvă fondul apelului şi recursului, dispoziţia se emite în formă de încheiere.
Articolul 15. Folosirea căilor de atac
Participanţii la proces şi alte persoane interesate ale căror drepturi, libertăţi ori interese legitime au fost încălcate printr-un act judiciar pot exercita căile de atac împotriva acestuia în condiţiile legii.
Articolul 16. Caracterul obligatoriu al actelor judecătoreşti
(1) Hotărîrile, încheierile, ordonanţele şi deciziile judecătoreşti definitive, precum şi dispoziţiile, cererile, delegaţiile, citaţiile, alte adresări legale ale instanţei judecătoreşti, sînt obligatorii pentru toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale, organizaţiile şi persoanele fizice şi se execută cu stricteţe pe întreg teritoriul Republicii Moldova.
(2) Neexecutarea nemotivată a actelor judecătoreşti, dispoziţiilor, cererilor, delegaţiilor, citaţiilor, altor adresări legale, precum şi lipsa de consideraţie faţă de judecată, atrag răspunderea prevăzută în prezentul cod şi în alte legi.
(4) Executarea pe teritoriul Republicii Moldova a hotărîrilor, delegaţiilor şi adresărilor instanţelor judecătoreşti străine, ale arbitrajelor internaţionale se efectuează în conformitate cu prezentul cod, cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, precum şi pe principiul reciprocităţii.
Articolul 17. Formarea practicii judiciare
Pentru aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei, Curtea Supremă de Justiţie generalizează, din oficiu, practica examinării de către instanţele judecătoreşti a unor anumite categorii de pricini, adoptă şi dă publicităţii hotărîri explicative privind aplicarea corectă a normelor de drept şi soluţionarea justă a pricinilor civile.
Articolul 18. Utilizarea de mijloace tehnice
(1) Pentru documentarea lucrărilor şedinţei de judecată şi conservarea probelor, instanţa judecătorească poate utiliza orice mijloc tehnic în conformitate cu prezentul cod şi alte legi.
(11) Pentru exercitarea drepturilor și obligațiilor procesuale, participanţii la proces pot efectua înregistrarea audio a şedinţei de judecată.
(2) Înregistrarea video, fotografierea, utilizarea altor mijloace tehnice decît cele cerute în condițiile alin. (11) pot fi admise numai de preşedintele şedinţei de judecată şi numai la deschiderea şedinţei şi pronunţarea hotărîrii.
(3) Încălcarea prevederilor alin. (2) se sancţionează cu amendă de pînă la 20 unităţi convenţionale şi cu confiscarea înregistrărilor (peliculei, pozelor, casetelor etc.).
Capitolul IV
COMPETENŢA INSTANŢELOR DE JUDECATĂ
Articolul 32. Imutabilitatea competenţei jurisdicţionale
(1) Nimeni nu poate fi lipsit, fără consimţămîntul său, de dreptul la judecarea cauzei sale de către o instanţă sau de judecătorii în a căror competenţă pricina respectivă este dată prin lege, cu excepţia cazurilor expres stabilite de prezentul cod.
(2) Instanţa ierarhic superioară nu are dreptul să strămute, din oficiu, o pricină de la instanţa ierarhic inferioară la alta ori să o preia pentru judecare, cu excepţia cazului în care completul de judecată în instanţa respectivă nu poate fi legal constituit.
Articolul 33. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti
(1) Instanţele judecătoreşti judecă toate pricinile civile cu participarea persoanelor fizice, persoanelor juridice și autorităţilor publice privind apărarea drepturilor, libertăţilor și intereselor legitime încălcate sau contestate, pricini pentru care legea nu prevede competenţa altor organe.
(2) Instanţele judecătoreşti judecă pricinile cu participarea organizaţiilor şi cetăţenilor din Republica Moldova, a cetăţenilor străini, apatrizilor, organizaţiilor străine, organizaţiilor cu capital străin, organismelor internaţionale dacă prin lege sau prin tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu este stabilită competenţa instanţelor judecătoreşti străine sau a altor organe.
Articolul 331. Competenţa judecătoriilor
Judecătoriile examinează şi soluţionează în fond toate pricinile civile, dacă legea nu prevede altfel.
Articolul 35. Competenţa Judecătoriei Comerciale de Circumscripţie
Judecătoria Comercială de Circumscripţie judecă în primă instanţă:
a) contestarea, în condiţiile legii, a hotărîrilor arbitrale;
b) eliberarea titlurilor de executare silită a hotărîrilor arbitrale;
c) pricinile privind reorganizarea sau dizolvarea persoanelor juridice;
d) pricinile privind apărarea reputației profesionale în activitatea de întreprinzător și în activitatea economică.
Articolul 37. Competenţa în caz de concurenţă a pretenţiilor
În cazul în care pretenţii legate între ele sînt examinate de mai multe instanțe judecătorești în acelaşi timp, acestea urmează a fi conexate, la cerere, printr-o încheiere şi examinate de judecătoria sesizată mai întîi. Judecătoriile (judecătoria) sesizate ulterior vor strămuta pretenţiile la judecătoria sesizată mai întîi printr-o încheiere ce poate fi atacată cu recurs.
Articolul 371. Competenţa în judecarea pretenţiilor conexe
(1) În cazul în care cererea de chemare în judecată conține mai multe pretenţii conexe, unele dintre ele fiind de competenţa instanţei judecătoreşti de drept comun, iar altele de competenţa unei instanţe specializate, toate pretenţiile se vor examina de către instanţa de drept comun.
(2) Prin derogare de la prevederile alin. (1), în cazul în care într-o pricină ce se judecă în instanţa de drept comun una din pretenţii vizează actele Băncii Naționale sau actele Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare, instanţa de drept comun emite o încheiere, fără drept de atac, de separare a pretenţiei de contencios administrativ şi de strămutare a acesteia în instanţa competentă.
Articolul 38. Competența teritorială generală
(1) Reclamantul poate intenta acțiunea în oricare din sediile instanței în a cărei rază teritorială se află domiciliul pîrîtului.
(2) Acțiunea împotriva unei persoane juridice se intentează în unul dintre sediile instanței în a cărei rază teritorială se află sediul persoanei juridice respective.
Articolul 39. Competenţa la alegerea reclamantului
(1) Acţiunea împotriva pîrîtului al cărui domiciliu nu este cunoscut sau care nu are domiciliu în Republica Moldova poate fi intentată în oricare dintre sediile instanței de la locul de aflare a bunurilor acestuia sau în instanţa de la ultimul lui domiciliu din Republica Moldova.
(2) Acţiunea împotriva unei persoane juridice sau a unei alte organizaţii poate fi intentată şi în oricare dintre sediile instanței de la locul de aflare a bunurilor acestora.
(3) Acţiunea care izvorăşte din activitatea unei filiale sau reprezentanţe a unei persoane juridice sau a unei alte organizaţii poate fi intentată şi în oricare dintre sediile instanței de la locul unde filiala sau reprezentanţa îşi are sediul.
(4) Acţiunea pentru plata pensiei de întreţinere şi acţiunea pentru constatarea paternităţii pot fi intentate şi în oricare dintre sediile instanței de la domiciliul reclamantului.
(5) Acţiunea de desfacere a căsătoriei poate fi intentată şi în oricare dintre sediile instanței de la domiciliul reclamantului dacă în grija lui se află copii minori sau dacă deplasarea lui la instanţa de la domiciliul pîrîtului întîmpină dificultăţi întemeiate.
(6) Acţiunea de divorţ în cazul în care unul dintre soţi este declarat, în modul stabilit, dispărut fără urmă, incapabil din cauza unei boli psihice ori este condamnat la privaţiune de libertate poate fi intentată şi în oricare dintre sediile instanței de la domiciliul reclamantului.
(7) Acţiunile ce ţin de restabilirea în dreptul la muncă, la pensie, la locuinţă, de revendicare a bunurilor sau a valorii lor, de reparare a prejudiciului cauzat prin condamnare ilegală, tragere ilegală la răspundere penală, prin aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma impunerii angajamentului scris de a nu părăsi localitatea ori prin aplicarea ilegală a sancţiunii administrative a arestului pot fi intentate şi în oricare dintre sediile instanței de la domiciliul reclamantului.
(8) Acţiunile în reparare a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale ori prin altă vătămare a sănătăţii sau prin deces pot fi intentate şi în oricare dintre sediile instanței de la domiciliul reclamantului ori în instanţa de la locul prejudiciului.
(9) Acţiunile în reparaţie a daunei cauzate bunurilor unei persoane fizice sau ale unei organizaţii pot fi intentate şi în oricare dintre sediile instanței de la locul daunei.
(10) Acţiunea în apărare a drepturilor consumatorului poate fi intentată şi în oricare dintre sediile instanței de la domiciliul reclamantului sau în instanţa de la locul încheierii sau executării contractului.
(11) Acţiunea născută din contractul în care se indică locul executării lui poate fi intentată şi în oricare dintre sediile instanței din acel loc.
(12) Acţiunea împotriva pîrîtului care este o organizaţie sau un cetăţean al Republicii Moldova cu sediul ori cu domiciliul pe teritoriul unui alt stat poate fi intentată şi în oricare dintre sediile instanței de la sediul ori domiciliul reclamantului sau în instanţa de la locul de aflare a bunurilor pîrîtului pe teritoriul Republicii Moldova.
(13) Acţiunile în materie de asigurare se pot depune în oricare dintre sediile instanței de la domiciliul asiguratului, de la locul aflării bunurilor sau de la locul accidentului.
(14) Alegerea între instanţele care, conform prezentului articol, sînt competente să judece pricina aparţine reclamantului.
(16) În acţiunea în constatare a existenţei sau inexistenţei dreptului, competenţa instanţei se determină după regulile prevăzute pentru acţiunile care au ca obiect executarea prestaţiei.
Articolul 40. Competenţa excepţională
(1) Acţiunile cu privire la dreptul asupra terenurilor, subsolurilor, fîşiilor forestiere, plantaţiilor perene, resurselor acvatice izolate, asupra unor case, încăperi, construcţii, altor obiective fixate de pămînt, precum şi acţiunile în ridicare a sechestrului de pe bunuri, se intentează în instanţa de la locul aflării acestor bunuri. Dacă bunurile ce constituie obiectul acţiunii sînt situate în circumscripţia mai multor instanţe, cererea se depune în orice instanţă în a cărei rază teritorială se află o parte din bunuri.
(2) Acţiunea în reparaţie a prejudiciului cauzat mediului înconjurător se intentează împotriva proprietarilor (posesorilor) de utilaje în instanţa de la locul instalării utilajului, cu excepţia cazurilor cînd acesta este instalat în străinătate.
(3) Acţiunea privind tezaurul statului este de competenţa instanţei de la reşedinţa organului împuternicit să reprezinte vistieria statului în litigiul respectiv.
(4) Acţiunile creditorilor defunctului intentate înainte de acceptarea de către moştenitori a succesiunii sînt de competenţa instanţei de la locul aflării averii succesorale sau a părţii ei preponderente.
(5) Acţiunea împotriva cărăuşului, născută dintr-un contract de transport de pasageri şi bagaje sau de încărcături, se înaintează în instanţa de la sediul cărăuşului căruia, în modul stabilit, i-a fost înaintată pretenţia.
(6) Cererile acţionarilor se depun în instanţa de la sediul societăţii lor.
(7) Cererea privind recuperarea prejudiciilor aduse unei bănci insolvabile împotriva administratorului băncii și persoanei căreia îi este imputabilă apariţia stării de insolvabilitate sau de dificultate majoră a băncii, în temeiul art. 3815 al Legii instituţiilor financiare nr. 550-XIII din 21 iulie 1995, se depune în instanța de judecată de la sediul băncii insolvabile.
Articolul 42. Competenţa în mai multe pricini civile
(1) Acţiunea împotriva mai multor pîrîţi cu diferite domicilii se intentează în instanţa de la domiciliul sau locul de aflare al unuia dintre ei, la alegerea reclamantului.
(2) Acţiunea reconvenţională se intentează, indiferent de instanţa competentă să o judece, în instanţa care judecă acţiunea iniţială.
(3) Acţiunea intervenientului principal se înaintează în instanţa care judecă acţiunea iniţială.
(4) Acţiunea civilă născută dintr-o cauză penală, dacă nu a fost pornită ori soluţionată în proces penal, se intentează potrivit normelor de procedură civilă, după normele de competenţă stabilite în prezentul cod.
Articolul 43. Strămutarea pricinii
(1) Pricina pe care instanţa a reţinut-o spre judecare, cu respectarea normelor de competenţă, se soluţionează de aceasta în fond, inclusiv în cazul devenirii ei ulterioare de competenţa unei alte instanţe.
(2) Instanţa strămută pricina la o altă instanţă dacă:
a) pîrîtul, al cărui domiciliu nu era cunoscut, cere strămutarea pricinii la instanţa de la domiciliul său atestat prin dreptul de proprietate, calitatea de locatar sau viza de reşedinţă;
b) pe parcursul judecării, s-a constatat că pricina a fost reţinută spre judecare cu încălcarea normelor de competenţă jurisdicţională;
c) ambele părţi solicită strămutarea pricinii la instanţa de la locul aflării majorităţii probelor;
d) din motivul recuzării (abţinerii de la judecată) unui sau mai multor judecători ori din alte motive întemeiate, substituirea judecătorilor săi devine imposibilă;
e) există motive pentru măsuri de securitate publică;
f) există bănuieli că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită de circumstanţele pricinii sau de calitatea participanţilor la proces;
g) în circumstanţe excepţionale, instanţa competentă să judece pricina nu poate funcţiona timp îndelungat.
(3) Strămutarea pricinii de la o instanţă la alta din motivele specificate la alin.(2) lit.a), b) şi c) se face în temeiul unei încheieri motivate a instanţei în care este intentat procesul. Încheierea de strămutare a pricinii poate fi atacată cu recurs.
(4) Strămutarea pricinii în cazurile prevăzute la alin.(2) lit.d), e), f) şi g) se efectuează de către instanţa ierarhic superioară, a cărei încheiere este irevocabilă şi nu este susceptibilă de recurs.
(41) Instanţa este obligată să remită instanţei competente dosarul în termen de 5 zile de la data la care încheierea de strămutare a pricinii devine irevocabilă.
(5) Actele procedurale îndeplinite de instanţa care a intentat procesul anterior strămutării pricinii au efect juridic în măsura în care noua instanţă consideră că nu este necesară modificarea lor.
Articolul 44. Soluţionarea conflictelor de competenţă jurisdicţională
(1) Instanţa judecătorească în faţa căreia s-a ivit conflictul de competenţă jurisdicţională suspendă din oficiu procesul şi înaintează dosarul către instanţa în drept să soluţioneze conflictul de competenţă.
(2) Cînd două sau mai multe judecătorii din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel se declară competente să judece aceeaşi pricină sau cînd, prin încheieri irevocabile, ele îşi declară incompetenţa de a judeca aceeaşi pricină, conflictul de competenţă se judecă de către curtea de apel comună.
(3) Conflictul de competenţă dintre două sau mai multe judecătorii care nu ţin de aceeaşi curte de apel ori dintre o judecătorie şi o curte de apel, ori între curţile de apel se judecă de Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie.
(4) Conflictul de competenţă dintre Judecătoria Comercială de Circumscripţie şi judecătorie se judecă de către Curtea de Apel Chişinău.
(5) Conflictul de competenţă dintre Judecătoria Comercială de Circumscripţie şi curtea de apel de drept comun se judecă de Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie.
(9) Instanţa competentă să judece conflictul de competenţă soluţionează, fără citarea participanţilor la proces, conflictul dintre instanţe printr-o încheiere, care nu se supune nici unei căi de atac.
Capitolul VI
PARTICIPANŢII LA PROCES.
DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE LOR PROCEDURALE
Articolul 55. Participanţii la proces
Se consideră participanţi la proces: părţile, intervenienţii, procurorul, petiţionarii, persoanele care, în conformitate cu art.7 alin.(2), art.73 şi 74, sînt împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane sau care intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor unor alte persoane, precum şi persoanele interesate în pricinile cu procedură specială.
Articolul 56. Drepturile şi obligaţiile participanţilor la proces
(1) Participanţii la proces sînt în drept să ia cunoştinţă de materialele dosarului, să facă extrase şi copii de pe ele, să solicite recuzări, să prezinte probe şi să participe la cercetarea lor, să pună întrebări altor participanţi la proces, martorilor, experţilor şi specialiştilor, să formuleze cereri, să reclame probe, să dea instanţei explicaţii orale şi scrise, să expună argumente şi considerente asupra problemelor care apar în dezbaterile judiciare, să înainteze obiecţii împotriva demersurilor, argumentelor şi considerentelor celorlalţi participanţi, să atace actele judiciare şi să-şi exercite toate drepturile procedurale acordate de legislaţia procedurală civilă.
(2) Participanţii la proces se bucură de drepturi procesuale egale şi au obligaţii procesuale egale, cu unele excepţii stabilite de lege în dependenţă de poziţia pe care o ocupă în proces.
(3) Participanţii la proces sînt obligaţi să se folosească cu bună-credinţă de drepturile lor procedurale. În cazul abuzului de aceste drepturi sau al nerespectării obligaţiilor procedurale, se aplică sancţiunile prevăzute de legislaţia procedurală civilă.
Articolul 57. Capacitatea de folosinţă a drepturilor procedurale civile
(1) Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii procedurale civile (capacitatea de folosinţă a drepturilor procedurale civile) este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor fizice şi organizaţiilor care se bucură, conform legii, de dreptul adresării în judecată pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime.
(2) Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice fază a procesului. Actele de procedură îndeplinite de persoana lipsită de capacitatea de folosinţă sînt nule.
Articolul 58. Capacitatea de exerciţiu al drepturilor procedurale civile
(1) Capacitatea de a-şi exercita în volum deplin, personal sau printr-un reprezentant drepturile şi obligaţiile procedurale în judecată (capacitatea de exerciţiu al drepturilor procedurale civile) o au persoanele fizice de la vîrsta de 18 ani, precum şi persoanele juridice, iar în cazurile prevăzute de lege, entităţile care nu au personalitate juridică, dar dispun de organe de conducere proprii.
(2) Actele de procedură efectuate de minorii cu vîrste cuprinse între 14 şi 18 ani sau de adulţii cu capacitatea de exerciţiu limitată sînt lovite de nulitate relativă. Reprezentantul legal al minorului sau curatorul adultului cu capacitatea de exerciţiu limitată poate să confirme toate aceste acte sau numai o parte dintre ele. Instanţa judecătorească va acorda un termen pentru confirmarea actelor. Dacă actele nu sînt confirmate în termenul stabilit, se va dispune anularea acestora.
(21) Actele de procedură efectuate de minorii cu vîrste de pînă la 14 ani sau de adulţii declaraţi incapabili sînt nule. Această prevedere nu se aplică în cazul în care persoana declarată de judecată ca fiind incapabilă contestă această hotărîre.
(3) Minorul care a atins vîrsta de 16 ani poate să-şi exercite personal drepturile procedurale şi să-şi îndeplinească obligaţiile procedurale de sine stătător în cazul declarării capacităţii depline de exerciţiu (emancipării) sau al încheierii căsătoriei.
(4) Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale minorilor cu vîrsta între 14 şi 18 ani, precum şi ale adulţilor limitaţi în capacitatea de exerciţiu, sînt apărate în instanţă judecătorească de părinţii, înfietorii sau curatorii lor, instanţa fiind obligată să introducă în astfel de pricini minorii sau adulţii limitaţi în capacitatea de exerciţiu.
(5) În cazurile prevăzute de lege, în pricinile ce nasc din raporturi juridice civile, matrimoniale, familiale, de muncă şi din alte raporturi juridice, minorii îşi apără personal în judecată drepturile, libertăţile şi interesele legitime. Instanţa constată necesitatea introducerii în proces a reprezentantului legal al minorului.
(6) Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale minorilor de pînă la 14 ani, precum şi ale adulţilor declaraţi incapabili în modul stabilit de lege, sînt apărate în instanţă de reprezentanţii lor legali – părinţi, înfietori, tutori, curatori, de administraţia instituţiilor de educare, a instituţiilor curative sau de protecţie socială.
Articolul 59. Părţile în proces
(1) Parte în proces (reclamant sau pîrît) poate fi orice persoană fizică sau juridică prezumată, la momentul intentării procesului, ca subiect al raportului material litigios.
(2) În cazurile prevăzute de lege, pot fi parte în proces asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică, dar care dispun de organe de conducere proprii.
(3) Parte în proces civil poate fi Republica Moldova, reprezentată de Guvern şi de organele împuternicite să exercite o parte din funcţiile Guvernului, precum şi unităţile administrativ-teritoriale, reprezentate prin împuterniciţii lor în modul prevăzut de lege.
(4) În cazul intentării unui proces la cererea persoanelor şi organelor împuternicite prin lege să se adreseze în instanţă pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unei alte persoane, aceasta din urmă este înştiinţată despre iniţierea procesului, urmînd să participe la el în calitate de reclamant.
(5) Părţile au drepturi procedurale şi obligaţii procedurale egale.
Articolul 60. Drepturile procedurale ale părţilor
(1) În afară de drepturile specificate la art.56, părţile dispun de drepturi speciale.
(2) Reclamantul este în drept să modifice temeiul sau obiectul acţiunii, să mărească ori să reducă cuantumul pretenţiilor în acţiune, ori să renunţe la acţiune. Pîrîtul este în drept să recunoască acţiunea. Părţile pot înceta procesul prin tranzacţie.
(3) Nu se consideră modificare a acţiunii dacă are loc: completarea temeiului acţiunii şi circumstanţelor, extinderea sau reducerea pretenţiilor în acţiune sau a pretenţiilor accesorii, solicitarea compensării valorii obiectului pierdut sau pierit, înlocuirea acţiunii în constatare prin acţiune în realizare.
(4) Instanţa judecătorească nu este în drept să modifice din oficiu temeiul sau obiectul acţiunii.
(5) Instanţa nu va admite renunţarea reclamantului la acţiune, nici recunoaşterea acţiunii de către pîrît, nu va confirma tranzacţia dacă aceste acte contravin legii ori încalcă drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, interesele societăţii sau ale statului. Anterior confirmării tranzacţiei, instanţa verifică respectarea prevederilor art. 32 alin. (3) din Legea nr. 137 din 3 iulie 2015 cu privire la mediere.
Articolul 61. Obligaţia părţilor de a se folosi cu bună-credinţă de drepturile lor procedurale
(1) Părţile sînt obligate să se folosească cu bună-credinţă de drepturile lor procedurale. Instanţa judecătorească pune capăt oricărui abuz de aceste drepturi dacă prin abuz se urmăreşte tergiversarea procesului sau inducerea sa în eroare.
(2) În caz de înaintare cu rea-credinţă a unor cereri vădit neîntemeiate de contestare a unui înscris sau a semnăturii de pe înscris, de formulare a unei cereri de amînare a procesului sau de strămutare a pricinii, de obţinere de către reclamantul căruia i s-a respins acţiunea a unor măsuri de asigurare prin care pîrîtul a fost păgubit, dacă prin aceste acţiuni s-a cauzat amînarea (suspendarea) judecării pricinii sau tergiversarea executării actului judiciar, partea vinovată poate fi obligată de instanţă, la cererea părţii interesate, la plata unei despăgubiri.
Articolul 62. Coparticiparea procesuală obligatorie
(1) Coparticiparea procesuală este obligatorie dacă examinarea pricinii implică soluţionarea chestiunii cu privire la drepturile sau obligaţiile mai multor reclamanţi şi/sau pîrîţi atunci cînd:
a) obiectul litigiului îl constituie drepturile şi obligaţiile comune ale mai multor reclamanţi sau pîrîţi;
b) drepturile şi obligaţiile reclamanţilor sau pîrîţilor decurg din aceleaşi temeiuri de fapt sau de drept.
(2) Ca urmare a constatării temeiurilor coparticipării procesuale obligatorii, instanţa judecătorească va înştiinţa, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, pe toţi coreclamanţii şi copîrîţii despre posibilitatea de a interveni în proces. Încheierea judecătorească prin care este respinsă cererea participantului la proces privind înştiinţarea coparticipantului poate fi atacată cu recurs.
(3) În cazul existenţei temeiurilor prevăzute la alin. (1), orice persoană are dreptul să solicite intervenirea în proces în calitate de coreclamant sau copîrît. Încheierea judecătorească prin care este respinsă cererea persoanei interesate de a interveni în proces în calitate de coparticipant poate fi atacată cu recurs.
(4) Coparticipanţii pot încredinţa reprezentarea lor în proces unuia sau mai multor coparticipanţi.
(5) Intervenirea în proces se dispune, printr-o încheiere, pînă la închiderea dezbaterilor judiciare înaintea primei instanţe.
(6) Dacă necesitatea intervenirii în proces a coreclamanţilor sau copîrîţilor este constatată în timpul deliberării, instanţa va relua examinarea pricinii în fond, dispunînd înştiinţarea coparticipanţilor.
Articolul 63. Coparticiparea facultativă
(1) Pentru judecarea rapidă şi justă a litigiilor, instanţa judecătorească este în drept să admită examinarea concomitentă a mai multor pretenţii înaintate de mai mulţi reclamanţi către acelaşi pîrît ori de un reclamant către mai mulţi pîrîţi, ori de mai mulţi reclamanţi împotriva mai multor pîrîţi (inclusiv în cazul cînd fiecare pretenţie poate fi examinată şi executată de sine stătător), cînd ele se află în conexiune prin raportul material juridic dintre coparticipanţi, prin pretenţiile înaintate sau probele comune şi cînd există posibilitatea examinării lor în aceeaşi procedură şi de aceeaşi instanţă.
(11) Fiecare coreclamant sau copîrît participă în proces în mod independent faţă de ceilalţi coparticipanţi.
(2) Încheierea judecătorească prin care s-a permis ori s-a respins cererea de admitere a coparticipării facultative nu se supune recursului.
Articolul 65. Intervenientul principal (intervenientul care formulează pretenţii proprii cu privire la obiectul litigiului)
(1) Orice persoană interesată poate interveni într-un proces ce se desfăşoară între alte persoane. Intervenţia este în interesul propriu cînd intervenientul invocă un drept al său asupra obiectului litigiului sau un drept legat de acesta.
(11) Dacă se constată că există persoane care pot să își declare propriile pretenţii asupra obiectului litigiului între părţile iniţiale, instanţa este obligată să înştiinţeze persoanele în cauză despre procesul pornit şi să le explice dreptul lor de a interveni în proces prin înaintarea unei acţiuni.
(2) Intervenientul principal poate interveni în proces pînă la închiderea dezbaterilor judiciare în primă instanţă, înaintînd acţiunea către una sau către ambele părţi în modul prevăzut de prezentul cod. Intervenientul principal are drepturi şi obligaţii de reclamant.
(21) Cererea de intervenţie principală se întocmeşte conform cerinţelor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată.
(4) În cazul în care constată că acţiunea intervenientului principal nu se raportă la obiectul litigiului, instanţa pronunţă o încheiere prin care refuză să o examineze concomitent cu acţiunea iniţială a reclamantului. În astfel de cazuri, intervenientul principal nu decade din dreptul de a cere intentarea unui proces pe baze generale.
(5) Încheierea prin care instanţa refuză să examineze concomitent acţiunea intervenientului principal şi acţiunea iniţială a reclamantului poate fi atacată cu recurs.
Articolul 67. Intervenientul accesoriu (intervenientul care nu formulează pretenţii proprii asupra obiectului litigiului)
(1) Persoana interesată într-un proces pornit între alte persoane poate interveni în el alături de reclamant sau de pîrît pînă la închiderea dezbaterilor judiciare în prima instanţă dacă hotărîrea pronunţată ar putea să influenţeze drepturile sau obligaţiile lui faţă de una din părţi.
(2) Pentru a interveni în proces, intervenientul depune o cerere în care demonstrează interesul intervenţiei, menţionînd cărei părţi se va alătura. Copia de pe cerere se înmînează ambelor părţi.
(3) Intervenientul accesoriu poate fi introdus în proces şi la cererea uneia dintre părţi sau din oficiul instanţei.
(5) Încheierea judecătorească privind respingerea cererii de introducere în proces a intervenientului accesoriu poate fi atacată odată cu atacarea fondului cauzei de acesta sau de către participanţii la proces.
Articolul 68. Drepturile şi obligaţiile procedurale ale intervenientului accesoriu
Intervenientul accesoriu are drepturile şi obligaţiile procedurale ale părţii căreia i se alătură, cu excepţia dreptului de a modifica temeiul şi obiectul acţiunii, de a majora sau reduce cuantumul pretenţiilor din acţiune, precum şi de a renunţa la acţiune, de a recunoaşte acţiunea sau de a încheia tranzacţie, de a înainta acţiune reconvenţională sau de a cere executarea silită a hotărîrii, încheierii sau deciziei judecătoreşti.
Articolul 69. Efectele neatragerii sau neintervenirii în proces a intervenientului accesoriu
(1) Dacă, în urma pronunţării hotărîrii, partea în proces obţine un drept faţă de intervenientul accesoriu sau acesta poate înainta pretenţii împotriva ei, partea interesată este obligată să-l înştiinţeze despre pornirea procesului şi să prezinte în judecată un demers, solicitînd introducerea lui în proces. În acest scop, partea interesată depune în judecată o cerere, copia de pe care o expediază intervenientului accesoriu, precum şi explicaţia dreptului acestuia de a interveni în proces în timp de 15 zile.
(2) În caz de examinare a pricinii fără ca partea interesată să atragă în proces intervenientul accesoriu, faptele şi raporturile juridice stabilite prin hotărîre judecătorească irevocabilă nu au efecte juridice la examinarea acţiunii de regres depuse împotriva intervenientului.
(3) Neintervenirea în proces fără motive întemeiate a intervenientului accesoriu, înştiinţat în modul stabilit la alin.(1), îl decade din dreptul de a dovedi că litigiul a fost soluţionat greşit din cauza incorectitudinii în proces a părţii la care urma să se alăture în măsura în care nu dovedeşte că explicaţiile, acţiunile şi mijloacele de apărare ale părţii au fost greşite din intenţie sau din culpă gravă.
Articolul 70. Succesiunea în drepturile procedurale
(1) În cazul ieşirii uneia dintre părţi din raportul juridic litigios sau din raportul stabilit prin hotărîre judecătorească (deces, reorganizare, cesiune de creanţă, transfer de datorie şi alte cazuri de subrogare), instanţa permite înlocuirea părţii cu succesorul ei în drepturi. Succesiunea în drepturi este posibilă în orice fază a procesului.
(2) Actele săvîrşite pînă la intrarea în proces a succesorului sînt obligatorii lui în măsura în care ar fi fost obligatorii persoanei pe care succesorul în drepturi a subrogat-o.
(3) Încheierea instanţei despre refuzul în admiterea succesorului poate fi atacată cu recurs.
Articolul 71. Participarea procurorului la judecarea pricinilor civile
(1) Procurorul participă la judecarea pricinilor civile în calitate de participant la proces dacă el însuşi a depus cererea de chemare în judecată.
(2) Procurorul poate depune cererea de chemare în judecată pentru compensarea prejudiciului cauzat autorităților publice prin infracțiune, precum și pentru anularea actelor care au cauzat prejudiciul, în cazul încetării urmăririi penale sau neînceperii urmăririi penale în temeiul art. 275 pct. 4), 5) şi 9) din Codul de procedură penală. Cererea de chemare în judecată poate fi depusă indiferent de acordul autorității publice.
Articolul 72. Drepturile procedurale ale procurorului
(1) Procurorul care a intentat o acţiune are drepturile şi obligaţiile procedurale de reclamant, cu excepţia dreptului de a încheia tranzacţie şi a obligaţiei de a achita cheltuielile de judecată.
(2) Renunţarea procurorului la pretenţiile înaintate în apărarea intereselor autorității publice nu o privează pe aceasta de dreptul de a cere examinarea pricinii în fond.
(3) Renunțarea autorității publice la acțiunea intentată de procuror nu afectează examinarea pricinii dacă procurorul cere examinarea pricinii în fond.
(4) Neprezentarea procurorului citat legal în şedinţa de judecată nu împiedică examinarea pricinii dacă autoritatea publică în interesele căreia a fost intentată acţiunea susţine examinarea cauzei în lipsa procurorului.
Articolul 73. Pornirea proceselor în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane
(1) În cazurile prevăzute de lege, autorităţile publice, organizaţiile, persoanele fizice pot adresa în judecată acţiune (cerere) în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane, la cererea acestora, sau în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unui număr nelimitat de persoane fizice. Acţiunea în apărarea intereselor unei persoane incapabile poate fi intentată independent de existenţa cererii unei persoane interesate sau a reprezentantului ei legal.
(2) Organele, organizaţiile, persoanele fizice care au intentat proces în apărarea intereselor unor alte persoane au drepturi şi obligaţii procedurale de reclamant, cu excepţia dreptului de a încheia tranzacţie şi a obligaţiei de a achita cheltuielile de judecată.
(3) Dacă organele, organizaţiile, persoanele fizice care au intentat proces îşi retrag acţiunea înaintată în interesul reclamantului, iar acesta nu doreşte să intervină în proces, survin efectele procesuale prevăzute la art. 72 alin. (2).
Articolul 74. Participarea la proces a autorităţilor publice pentru a depune concluzii
(1) În cazurile stabilite de lege, autorităţile publice competente, din proprie iniţiativă, la cererea participanţilor la proces sau din oficiul instanţei, pot interveni în proces pînă la pronunţarea hotărîrii în primă instanţă, precum şi în instanţa de apel, pentru a depune concluzii, potrivit funcţiei, în vederea apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale altor persoane, a intereselor statului şi ale societăţii.
(2) Instanţa judecătorească poate, după caz, din oficiu să introducă în proces autoritatea publică competentă pentru a depune concluzii asupra pricinii în curs de examinare.
(3) Autorităţile menţionate în prezentul articol au drepturile şi obligaţiile procedurale de participant la proces specificate la art.56 din prezentul cod, precum şi în alte legi.
Articolul 75. Reprezentarea în instanţă judecătorească
(1) În proces civil, persoanele fizice îşi pot apăra interesele personal, prin avocat sau avocat stagiar. Participarea personală în proces nu face ca persoana fizică să decadă din dreptul de a avea avocat.
(2) Procesele persoanelor juridice se susţin în instanţă de judecată de către organele lor de administrare, care acţionează în limitele împuternicirilor atribuite prin lege, prin alte acte normative sau prin actele lor de constituire, precum şi de către alţi angajaţi împuterniciţi ai persoanei juridice de către avocați sau avocați stagiari.
(3) Conducătorul organizaţiei îşi confirmă împuternicirile prin documentele prezentate în judecată ce atestă funcţia sau calitatea lui de serviciu ori, după caz, prin actele de constituire. În caz de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, interesele ei pot fi reprezentate de administratorul din oficiu sau de lichidator, desemnaţi în condiţiile legii.
(4) Actele procedurale efectuate de reprezentant în limitele împuternicirilor sale sînt obligatorii pentru persoana reprezentată în măsura în care ele ar fi fost efectuate de ea însăşi. Culpa reprezentantului este echivalentă culpei părţii.
Articolul 77. Desemnarea avocatului
Instanţa judecătorească solicită oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat desemnarea unui avocat pentru parte sau intervenient:
a) în cazul în care partea sau intervenientul sînt lipsiţi sau limitaţi în capacitatea de exerciţiu şi nu au reprezentanţi legali sau dacă domiciliul pîrîtului nu este cunoscut;
`b) dacă instanţa constată un conflict de interese între reprezentant şi reprezentatul lipsit ori limitat în capacitatea de exerciţiu;
c) în condiţiile art. 304, 316 şi 3183;
d) în alte cazuri prevăzute de lege.
Articolul 79.Reprezentanţii legali
(1) Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanelor care nu au capacitate deplină de exerciţiu şi ale celor limitate în capacitatea de exerciţiu sînt apărate în instanţă de către părinţi, înfietori, tutori sau curatori, de alte persoane cărora acest drept le este acordat prin lege.
(2) Reprezentarea în proces a persoanei declarate dispărută fără urmă în modul stabilit de lege se face de administratorul fiduciar sau de tutorele numit în conformitate cu legea.
(3) Reprezentarea în proces a moştenitorilor persoanei decedate sau declarate decedată în modul stabilit de lege, dacă succesiunea nu a fost încă acceptată de nimeni, se face de către custodele sau tutorele numit în conformitate cu legea.
(4) Reprezentantul legal îndeplineşte în numele celui reprezentat toate actele procedurale pe care acesta din urmă are dreptul să le exercite, cu excepţiile stabilite de lege.
(5) Reprezentantul legal poate încredinţa unui avocat reprezentarea în instanţă judecătorească. Reprezentantul legal poate fi chemat personal, după caz, în judecată pentru a da explicaţii referitor la actele pe care le-a încheiat ori săvîrşit în această calitate.
Articolul 80. Formularea împuternicirilor reprezentantului
(1) Împuternicirile reprezentantului persoanei juridice trebuie să fie formulate într-o procură, eliberată şi legalizată în modul stabilit de lege.
(3) Procurile eliberate în numele persoanei juridice conform actelor de constituire se semnează de către administrator sau de către altă persoană împuternicită.
(4) Valabilitatea procurii care confirmă împuternicirile reprezentantului în instanţă de judecată încetează în temeiul art.255 din Codul civil.
(6) Reprezentantul legal depune în judecată actele ce atestă statutul şi împuternicirile sale.
(7) Împuternicirile date avocatului sau avocatului stagiar se atestă printr-un mandat, eliberat de reprezentat şi certificat de avocat.
(9) Reprezentantul care renunţă la împuterniciri trebuie să înştiinţeze atît reprezentatul, cît şi instanţa cu cel puţin 10 zile înainte de data judecării pricinii sau înainte de expirarea termenelor de atac.
Articolul 81. Împuternicirile reprezentantului în judecată
Împuternicirea de reprezentare în judecată acordă reprezentantului dreptul de a exercita în numele reprezentatului toate actele procedurale, cu excepţia dreptului de a semna cererea şi de a o depune în judecată, de a recurge la arbitraj pentru soluționarea litigiului, de a renunţa total sau parţial la pretenţiile din acţiune, de a majora sau reduce cuantumul acestor pretenţii, de a modifica temeiul sau obiectul acţiunii, de a o recunoaşte, de a recurge la mediere, de a încheia tranzacţii, de a intenta acţiune reconvenţională, de a transmite împuterniciri unei alte persoane, de a ataca hotărîrea judecătorească, de a-i schimba modul de executare, de a amîna sau eşalona executarea ei, de a prezenta un titlu executoriu spre urmărire, de a primi bunuri sau bani în temeiul hotărîrii judecătoreşti, drept care trebuie menţionat expres, sub sancţiunea nulităţii, în procura eliberată reprezentantului persoanei juridice sau în mandatul eliberat avocatului.
Capitolul VII
CHELTUIELILE DE JUDECATĂ
Articolul 82. Cheltuielile de judecată
Cheltuielile de judecată se compun din taxa de stat şi din cheltuielile de judecare a pricinii.
Articolul 83. Taxa de stat
(1) Taxa de stat reprezintă o sumă care se percepe, în temeiul legii, de către instanţa judecătorească în beneficiul statului de la persoanele în ale căror interese se exercită actele procedurale de judecare a pricinii civile sau cărora li se eliberează copii de pe documente din dosar.
(2) În acţiunile patrimoniale, taxa de stat se determină în funcţie de caracterul şi valoarea acţiunii, iar în acţiunile nepatrimoniale şi în alte cazuri prevăzute de lege, în proporţii fixe, conform Legii taxei de stat.
Articolul 84.Impunerea cu taxă de stat
Se impune cu taxă de stat fiecare cerere de chemare în judecată (iniţială şi reconvenţională), cererea intervenientului principal, cererea vizînd pricinile cu procedură specială, cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, cererea de declarare a insolvabilităţii, cererea de eliberare a titlului executoriu privind executarea hotărîrilor arbitrale, cererea de apel, cererea de recurs, precum şi cererea de eliberare a copiilor (duplicatelor) de pe actele judecătoreşti.
Articolul 85. Scutirile de taxă de stat
(1) De taxă de stat pentru judecarea pricinilor civile se scutesc:
a) reclamanţii în acţiunile:
- de reintegrare în serviciu, de revendicare a sumelor de retribuire a muncii şi în alte revendicări legate de raporturile de muncă;
- ce decurg din dreptul de autor şi din drepturile conexe, din dreptul asupra invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale, soiurilor de plante, topografiilor circuitelor integrate, precum şi din alte drepturi asupra proprietăţii intelectuale;
- de încasare a pensiei de întreţinere;
- de reparaţie a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces;
- de reparație a prejudiciului material și/sau moral cauzat prin infracțiune;
- de revendicare a reparaţiei prejudiciului cauzat prin poluarea mediului înconjurător şi folosirea iraţională a resurselor naturale;
- de revendicare a indemnizaţiilor de protecţie socială;
- născute din raporturi de contencios administrativ;
- pentru sesizările privind declararea ca fiind ilegale a manifestărilor şi adunărilor nesancţionate;
- de protecţie a drepturilor consumatorilor;
- legate de încălcarea legislaţiei privind protecţia datelor cu caracter personal;
- privind faptele de discriminare;
b) cetăţenii Republicii Moldova – pentru cererile de înfiere;
c) minorii – pentru cererile de apărare a drepturilor lor;
c1) victimele violenţei în familie – pentru cererile privind aplicarea măsurilor de protecţie și în acțiunile de reparație a prejudiciului material și/sau moral cauzat prin acte de violență în familie;
d) persoanele supuse represiunilor politice – în pricinile privind represiunile;
e) Avocatul Poporului, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului – pentru cererile privind apărarea intereselor petiţionarilor ale căror drepturi şi libertăţi constituţionale au fost încălcate;
f) procurorul, autorităţile publice, organizaţiile şi persoanele fizice care, conform legii, sînt împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane ori în apărarea intereselor statului sau ale societăţii şi să depună cereri de contestare a hotărîrilor instanţelor judecătoreşti;
g) organele afacerilor interne, Serviciul Fiscal de Stat şi Centrul Naţional Anticorupţie – în revendicarea compensării cheltuielilor de urmărire a persoanelor care se eschivează de la plata pensiilor de întreţinere, de la reparaţia prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, de la plata impozitelor şi altor obligaţii la bugetul statului; compensării cheltuielilor de căutare a debitorului şi a bunurilor lui sau a copilului luat de la debitor în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor luate de la debitor şi puse sub sechestru şi a bunurilor debitorului evacuat din locuinţă;
h) instituţiile de asistenţă socială – în acţiunile de regres împotriva cauzatorului de daună, pentru încasarea de la acesta a ajutoarelor şi pensiei ce se plătesc persoanei prejudiciate sau membrilor ei de familie;
i) autorităţile publice centrale, organele centrale de specialitate ale administraţiei publice, Curtea de Conturi şi organele subordonate lor, finanţate de la bugetul de stat, precum şi autorităţile administraţiei publice locale – la înaintarea acţiunilor şi la contestarea hotărîrilor instanţelor judecătoreşti, inclusiv în cauzele examinate în procedură de contencios administrativ, indiferent de calitatea lor procesuală;
j) Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală – în cazul contestării hotărîrilor şi deciziilor ei privind procedura de înregistrare a obiectivelor de proprietate intelectuală;
k) organizaţiile obşteşti ale invalizilor, instituţiile, întreprinderile şi asociaţiile de instruire şi de producţie ale persoanelor cu dizabilităţi – în toate acţiunile şi pentru toate cererile lor;
l) părţile – în litigiile privind reparaţia prejudiciului cauzat prin condamnare ilegală, tragere ilegală la răspundere penală, prin aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma impunerii angajamentului scris de a nu părăsi localitatea ori prin aplicare ilegală a sancţiunii administrative a arestului;
m) participanţii la proces – pentru plîngerile lor împotriva încheierilor judecătoreşti.
n) părţile – în pricinile privind revizuirea hotărîrilor.
o) Compania Naţională de Asigurări în Medicină şi agenţiile ei teritoriale (ramurale) – în acţiunile intentate împotriva persoanelor fizice şi juridice care se eschivează de la achitarea primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală; în acţiunile intentate împotriva prestatorilor de servicii medicale sau a lucrătorilor medicali, în scopul compensării materiale a prejudiciului cauzat sănătăţii persoanei asigurate din culpa acestora; în acţiunile intentate împotriva persoanelor fizice şi juridice responsabile pentru prejudiciul cauzat sănătăţii persoanei asigurate şi în acţiunile în regres.
p) părţile – în pricinile care apar în legătură cu încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei şi cu repararea prejudiciului cauzat prin această încălcare;
r) părţile – în pricinile care apar în legătură cu încălcarea dreptului la executarea în termen rezonabil a documentelor executorii şi cu repararea prejudiciului cauzat prin această încălcare.
(2) Pot fi stabilite prin lege şi alte cazuri de scutire a părţilor de plata taxei de stat.
(3) Eliberarea, la cerere, a copiilor de pe actele judecătoreşti pentru participanţii la proces se face fără plata taxei de stat. Eliberarea repetată de copii de pe acelaşi act se supune taxei de stat.
(4) În funcţie de situaţia materială şi de probele prezentate în acest sens, persoana fizică sau juridică este scutită de către judecător (de către instanţa judecătorească) de plata taxei de stat sau de plata unei părţi a ei.
Articolul 86. Amînarea şi eşalonarea plăţii taxei de stat
(1) Pînă la etapa dezbaterilor judiciare, judecătorul sau instanţa judecătorească soluţionează cererile părţilor privind amînarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat ţinînd cont de situaţia lor materială. Dacă reclamantul nu a plătit în termen taxa de stat, instanţa scoate cererea de pe rol.
(2) Persoanele juridice declarate în stare de insolvabilitate, la introducerea în instanţa de judecată a acţiunilor de urmărire a creanţelor debitoare, de anulare a actelor juridice fictive sau frauduloase, a garanţiilor acordate, a tranzacţiilor încheiate şi a actelor de transfer de proprietate, precum şi la atacarea hotărîrilor judecătoreşti adoptate pe marginea acestor litigii, plătesc taxa de stat după examinarea cauzei, dar nu mai tîrziu de 6 luni din data adoptării de către instanţa de judecată a hotărîrii.
Articolul 87. Valoarea acţiunii
(1) Valoarea acţiunii se determină ;
a) din suma cerută – în acţiunile pentru plata unei sume;
b) din valoarea bunurilor revendicate – în acţiunile de revendicare a unor bunuri;
c) din suma totală a obligaţiilor de plată pe un an – în acţiunile pentru plata pensiei de întreţinere;
d) din suma totală pretinsă, dar nu mai mult decît pe 3 ani – în acţiunile privitoare la plăţile scadente;
e) din suma totală pretinsă pe 3 ani – în acţiunile privitoare la plăţi fără termen şi la plata întreţinerii viagere;
f) din suma cu care se majorează ori se reduc sumele de plată, dar nu mai mult decît pe un an – în acţiunile de majorare sau de reducere a sumelor de plată;
g) din suma totală de plată sau a livrărilor restante, dar nu mai mult decît pe un an – în acţiunile de încetare a efectuării plăţilor sau a livrărilor;
h) din suma totală a chiriei în termenul rămas de valabilitate a contractului, dar nu mai mult decît pe 3 ani – în acţiunile de reziliere a contractului de locaţiune;
i) din valoarea clădirii, dar nu mai mică de valoarea indicată în inventar sau, în lipsa valorii, de evaluarea făcută în legătură cu asigurarea obligatorie – în acţiunile referitoare la dreptul de proprietate asupra clădirilor proprietate a persoanelor fizice sau din valoarea clădirii, dar nu mai mică de valoarea indicată în inventar – în cazul clădirilor care aparţin persoanelor juridice;
j) din preţul stabilit al terenului – în acţiunile de revendicare a terenurilor, sau din preţul lui de piaţă dacă preţul nu a fost stabilit;
k) din valoarea fiecărei pretenţii aparte – în acţiunile care constau din mai multe pretenţii de sine stătătoare.
(2) Valoarea acţiunii se indică de reclamant. În cazul necorespunderii vădite a valorii indicate a acţiunii valorii ei reale, judecătorul poate dispune, pentru stabilirea ei, prezentarea de probe, cercetarea la faţa locului, efectuarea expertizei din contul reclamantului.
Articolul 88. Plata taxei de stat suplimentare
(1) În cazul în care, la momentul depunerii cererii, determinarea valorii acţiunii este dificilă, taxa de stat se plăteşte cu aproximaţie, urmînd să se încaseze ulterior o taxă suplimentară în corespundere cu partea din valoarea acţiunii, stabilită de instanţă la soluţionarea pricinii în fond, pentru care nu s-a plătit taxă de stat la momentul depunerii cererii.
(2) Dacă, în cadrul examinării pricinii, îşi majorează pretenţiile formulate anterior în acţiune, reclamantul plăteşte taxă suplimentară şi pentru partea cu care acţiunea se majorează.
(3) Examinarea pricinii va continua după ce reclamantul prezintă proba achitării taxei de stat sau a soluţionării de către instanţă a problemei privind amînarea, eşalonarea achitării taxei de stat sau micşorarea cuantumului ei, în conformitate cu art.86.
Articolul 89. Restituirea taxei de stat
(1) Taxa de stat plătită se restituie, parţial sau integral, în cazul:
a) depunerii într-o sumă mai mare decît cea prevăzută de legislaţia în vigoare (se restituie suma plătită în plus);
b) refuzului de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti în temeiul art.348;
c) refuzului de a primi cererea spre examinare în temeiul art.169 alin.(1);
d) restituirii cererii în temeiul art.170 alin.(1) şi art.171 alin.(2);
e) încetării procesului pentru motivele specificate la art.265 lit.a), b) şi e);
f) scoaterii cererii de pe rol pentru motivele specificate la art.267 lit.a) şi b);
g) restituirii cererii de apel şi cererii de recurs pentru motivele prevăzute la art.369, 408 şi 409;
h) refuzului persoanei care a plătit taxă pentru întocmirea sau primirea documentelor pînă la adresare în instanţă judecătorească.
i) încetării procesului în legătură cu confirmarea tranzacţiei încheiate în procesul de mediere în condiţiile art. 39 din Legea nr. 137 din 3 iulie 2015 cu privire la mediere.
(2) Taxa de stat se restituie şi în alte cazuri stabilite de legislaţia în vigoare.
(3) Restituirea taxei de stat se efectuează de către Serviciul Fiscal de Stat prin intermediul Trezoreriei de Stat, în termen de cel mult un an de la data emiterii încheierii.
Articolul 90. Cheltuielile de judecare a pricinii
Din cheltuielile de judecare a pricinii fac parte:
a) sumele plătite martorilor, interpreţilor, experţilor şi specialiştilor;
b) cheltuielile de efectuare a cercetărilor la faţa locului;
c) cheltuielile de înştiinţare şi chemare a părţilor în judecată;
d) cheltuielile de transport şi de cazare suportate de părţi şi de alţi participanţi la proces în legătură cu prezentarea lor în instanţă;
e) cheltuielile suportate de cetăţenii străini şi de apatrizi în legătură cu plata interpretului dacă tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu prevăd altfel;
f) cheltuielile de căutare a pîrîtului;
g) cheltuielile de efectuare a expertizei;
h) cheltuielile de executare a actelor judiciare;
i) cheltuielile de asistenţă juridică;
j) cheltuielile de declarare a insolvabilităţii;
k) compensaţiile pentru timpul de muncă pierdut;
l) alte cheltuieli necesare, suportate de instanţă şi de participanţii la proces.
Articolul 91. Sumele plătite martorilor, experţilor, specialiştilor şi interpreţilor
(1) Martorilor, experţilor, specialiştilor şi interpreţilor li se compensează cheltuielile suportate în legătură cu prezentarea lor în instanţă judecătorească, inclusiv cheltuielile de deplasare şi cazare, diurnele, precum şi salariul mediu pe economie.
(2) Persoanelor citate în judecată în calitate de martori li se păstrează locul de muncă în timpul absentării lor de la serviciu în legătură cu judecata. Martorii care nu sînt salariaţi primesc o recompensă pentru sustragere de la ocupaţia lor.
(3) Experţii, specialiştii şi interpreţii primesc o recompensă pentru munca efectuată din însărcinarea instanţei judecătoreşti dacă această muncă nu intră în atribuţiile lor de serviciu în instituţia sau organizaţia de stat. Mărimea recompensei se determină de către instanţă de comunul acord al părţilor, în coordonare cu experţii, specialiştii şi interpreţii.
Articolul 92. Introducerea de către părţi a sumelor pentru plata martorilor, experţilor, specialiştilor şi interpreţilor
(1) Sumele ce urmează a fi plătite martorilor, experţilor, specialiştilor şi interpreţilor, alte cheltuieli aferente soluţionării pricinii se depun anticipat, de partea care a făcut cererea, pe contul de depozit al instanţei judecătoreşti. Dacă cererea a fost făcută de ambele părţi sau dacă, ordonarea expertizei, atragerea specialiştilor şi alte acţiuni remunerabile se fac din iniţiativa instanţei, sumele se depun de ambele părţi în proporţii egale pe contul ei de depozit.
(2) Neplata în termenul stabilit de instanţă a sumelor specificate la alin.(1) are ca efect decăderea din dreptul de a cita în judecată martorul, specialistul, interpretul sau de a efectua expertiză.
Articolul 93. Plata sumelor cuvenite martorilor şi interpreţilor
(1) Instanţa plăteşte din contul ei de depozit sumele cuvenite martorilor şi interpreţilor îndată ce aceştia îşi îndeplinesc obligaţiile.
(2) Remunerarea interpretului şi compensarea cheltuielilor pe care le-a suportat în legătură cu prezentarea în judecată se efectuează de la buget.
(3) Sumele şi modul de plată se stabilesc în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Articolul 94. Repartizarea cheltuielilor de judecată între părţi
(1) Instanţa judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să plătească, la cerere, părţii care a avut cîştig de cauză cheltuielile de judecată. Dacă acţiunea reclamantului a fost admisă parţial, acestuia i se compensează cheltuielile de judecată proporţional părţii admise din pretenţii, iar pîrîtului – proporţional părţii respinse din pretenţiile reclamantului.
(2) În cazul mai multor reclamanţi sau pîrîţi, aceştia sînt obligaţi să compenseze cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, în funcţie de interesul fiecăruia ori de caracterul litigiului dintre ei. Dacă unul dintre coparticipanţi a utilizat mijloace speciale de apărare judiciară, ceilalţi nu sînt responsabili de cheltuielile lui.
(3) Prevederile alin.(1) şi (2) se aplică şi la repartizarea între părţi a cheltuielilor de judecată în instanţă de apel, în instanţă de recurs şi în cadrul revizuirii.
(4) Dacă, fără a trimite pricina spre rejudecare, modifică hotărîrea atacată sau pronunţă o nouă hotărîre, instanţa ierarhic superioară poate schimba corespunzător repartizarea cheltuielilor de judecată.
Articolul 95. Despăgubirea pentru timpul de muncă pierdut
Instanţa judecătorească poate obliga partea care a intentat cu rea-credinţă o acţiune nefondată sau care s-a opus insistent judecării juste şi rapide a pricinii să despăgubească cealaltă parte pentru timpul de muncă pierdut. Instanţa stabileşte cuantumul acestor despăgubiri în limite rezonabile, în funcţie de circumstanţele pricinii şi de remunerarea muncii din profesia respectivă.
Articolul 96. Compensarea cheltuielilor de asistenţă juridică
(1) Instanţa judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să compenseze părţii care a avut cîştig de cauză cheltuielile ei de asistenţă juridică, în măsura în care acestea au fost reale, necesare şi rezonabile.
(11) Cheltuielile menţionate la alin. (1) se compensează părţii care a avut cîştig de cauză dacă aceasta a fost reprezentată în judecată de un avocat.
(2) În cazul în care partea care a cîştigat procesul a beneficiat de asistenţă juridică calificată garantată de stat, plata cheltuielilor de acordare a asistenţei juridice calificate revine părţii care a pierdut procesul. Sumele respective se încasează în conformitate cu Legea nr. 198-XVI din 26 iulie 2007 cu privire la asistența juridică garantată de stat.
Articolul 97. Repartizarea cheltuielilor de judecată în cazul renunţării la acţiune şi încheierii tranzacţiei
(1) În cazul în care îşi retrage cererea de chemare în judecată sau renunţă la acţiune pînă la comunicarea către pîrît a cererii, reclamantul nu beneficiază de compensarea cheltuielilor suportate. Dacă el a renunţat după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa îl obligă, la cererea pîrîtului, să compenseze acestuia cheltuielile suportate.
(2) Dacă reclamantul nu-şi susţine pretenţiile din cauza faptului că au fost satisfăcute benevol de către pîrît după intentarea acţiunii, instanţa, la cererea reclamantului, îl obligă pe pîrît să compenseze acestuia toate cheltuielile de judecată suportate în legătură cu intentarea procesului, inclusiv suma cuvenită pentru asistenţă juridică.
(3) Dacă reclamantul a intentat acţiunea fără a înainta în prealabil pretenţii pîrîtului, iar pîrîtul a recunoscut în judecată imediat pretenţiile, cheltuielile de judecată se suportă de către reclamant.
(4) Dacă, la încheierea tranzacţiei, părţile au prevăzut modul de repartizare a cheltuielilor de judecată, inclusiv a sumei cuvenite avocatului pentru asistenţă juridică, instanţa soluţionează problema în conformitate cu înţelegerea părţilor.
(5) Dacă, la încheierea tranzacţiei, părţile nu au prevăzut modul de repartizare a cheltuielilor de judecată, acestea se consideră compensate.
(6) Dacă, după depunerea cererii de chemare în judecată, părţile au recurs la mediere şi s-au împăcat parţial, taxa de stat se reduce proporţional valorii pretenţiei soluţionate prin tranzacţie.
Articolul 971. Compensarea cheltuielilor de judecată făcute de părţi
(1) În cazul în care se respinge, integral sau parţial, acţiunea intentată de o persoană în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor reclamantului, în cazurile prevăzute de legea organică, pîrîtului i se restituie, din mijloacele bugetului de stat, cheltuielile de judecată pe care le-a suportat integral sau parţial, în acea parte a pretenţiilor reclamantului care i-a fost respinsă.
(2) În caz de admitere a acţiunii de ridicare a sechestrului pus pe bunuri, cheltuielile de judecată i se restituie reclamantului din mijloacele bugetului respectiv.
Articolul 98. Compensarea cheltuielilor suportate de instanţa judecătorească
(1) Cheltuielile aferente judecării pricinii, suportate de instanţa judecătorească, precum şi taxa de stat, de a căror plată reclamantul a fost scutit, se încasează la buget de la pîrît proporţional părţii admise din acţiune dacă pîrîtul nu este scutit de plata cheltuielilor de judecată.
(2) În caz de respingere a acţiunii, cheltuielile de judecare a pricinii suportate de instanţă, precum şi taxa de stat, se încasează la buget de la reclamant dacă acesta nu este scutit de plata cheltuielilor de judecată.
(3) Dacă acţiunea a fost admisă parţial, iar pîrîtul este scutit de plata cheltuielilor de judecată, cheltuielile de judecare a pricinii suportate de instanţă se încasează la buget de la reclamant, dacă acesta nu este scutit de plata cheltuielilor de judecată, proporţional părţii respinse din acţiune.
Articolul 99. Atacarea încheierilor judecătoreşti asupra cheltuielilor de judecată
Încheierea judecătorească asupra cheltuielilor de judecată poate fi atacată odată cu atacarea fondului cauzei.
Capitolul VIII
COMUNICAREA ACTELOR DE PROCEDURĂ.
CITAŢIA, ÎNŞTIINŢAREA JUDICIARĂ
Articolul 100. Comunicarea actelor de procedură
(1) Cererea de chemare în judecată şi actele de procedură se comunică participanţilor la proces şi persoanelor interesate, contra semnătură, prin intermediul persoanei împuternicite, prin poştă, cu scrisoare recomandată şi cu aviz de primire, prin intermediul biroului executorului judecătoresc sau prin alte mijloace care să asigure transmiterea textului cuprins în act şi confirmarea primirii lui, precum şi prin delegaţie judiciară.
(2) Dacă i se cere să îndeplinească pentru o altă instanţă procedura de comunicare, instanţa solicitată este obligată să ia de îndată măsurile necesare, conform legii, şi să trimită instanţei solicitante dovezile de îndeplinire a procedurii cerute.
(3) În cazul amînării judecării cauzei, nu este necesară citarea participanţilor la proces prezenţi la şedinţă. Participanţii la proces care au fost citaţi şi nu au participat la şedinţa de judecată la care a fost amînată judecarea cauzei vor putea invoca lipsa citării ulterioare numai în cazul în care vor demonstra că au fost în imposibilitatea de a cunoaşte data judecării cauzei.
Articolul 102. Citaţia şi înştiinţarea judiciară
(1) Instanţa înştiinţează prin citaţie participanţii la proces, martorii, experţii, specialiştii şi interpreţii privitor la locul, data şi ora şedinţei de judecată sau la locul, data şi ora efectuării unor acte de procedură.
(2) În pricinile de urgenţă, participanţii la proces, martorii, experţii, specialiştii şi interpreţii pot fi înştiinţaţi sau chemaţi în judecată prin telegramă sau prin alte mijloace care să ateste înmînarea şi primirea înştiinţării sau citaţiei.
(3) Citaţiile şi înştiinţările se înmînează participanţilor la proces, martorilor, experţilor, specialiştilor, interpreţilor astfel încît aceştia să se poată pregăti de proces şi să se prezinte la timp în faţa instanţei.
(4) Citaţia se înmînează părţii cu cel puţin 3 zile înainte de data judecării. În pricinile urgente, acest termen poate fi mai scurt, la discreţia instanţei.
(41) Participanţii la proces înştiinţaţi în mod legal o dată nu pot invoca necitarea lor pentru efectuarea actelor de procedură la o dată ulterioară.
(5) Prezentarea părţii în instanţă, în persoană sau prin reprezentant, acoperă orice viciu de înmînare a citaţiei. Partea însă este în drept să ceară amînarea procesului dacă citaţia nu i s-a înmînat în termen.
(6) Citaţia sau înştiinţarea se trimite la adresa menţionată de parte sau de un alt participant la proces. Dacă persoana nu locuieşte la adresa comunicată instanţei, citaţia sau înştiinţarea poate fi trimisă la locul ei de muncă sau la locul unde se află.
Articolul 103. Cuprinsul citaţiei şi al înştiinţării
(1) În citaţie şi înştiinţare se indică:
a) instanţa judecătorească, adresa ei;
b) locul, data şi ora prezentării;
c) numele şi adresa celui citat sau înştiinţat;
d) pricina pentru care se face citarea sau înştiinţarea;
e) calitatea în care este citată sau înştiinţată persoana.
(2) În citaţie şi înştiinţare, participanţilor la proces li se propune să prezinte probele de care dispun referitor la pricină, se face somaţia despre consecinţele neprezentării unor astfel de probe şi ale neprezentării în instanţă, despre obligativitatea de a comunica instanţei motivele neprezentării, precum şi despre obligativitatea persoanei care a primit citaţia sau înştiinţarea în locul destinatarului absent de a o înmîna acestuia de îndată ce va fi posibil.
(3) O dată cu citaţia sau înştiinţarea, judecătorul trimite pîrîtului, după caz, copiile de pe documentele depuse în judecată. Împreună cu citaţia sau înştiinţarea, reclamantului i se trimite şi o copie de pe referinţa la cererea de chemare în judecată dacă pîrîtul a remis-o instanţei.
Articolul 104. Expedierea citaţiilor şi înştiinţărilor
(1) Citaţia şi înştiinţarea se expediază în cazul cînd se citează:
a) statul, unităţile administrativ-teritoriale şi autorităţile publice în persoana conducătorului autorităţii respective, la sediul administraţiei;
b) persoanele juridice, prin împuterniciţi, la sediul lor principal conform înregistrării de stat sau, după caz, la sediul reprezentanţei sau al filialei;
c) asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică, prin organele lor de conducere, la sediul administraţiei lor;
d) întreprinderile şi toţi cei supuşi procedurii de reorganizare judiciară şi de insolvabilitate, prin administratorul insolvabilităţii ori prin lichidator, după caz;
e) în procedură specială, de declarare a incapacității sau de contestare a hotărîrii respective, persoana în privința căreia este intentată procedura de declarare a incapacității sau persoana care contestă o astfel de hotărîre, sau reprezentantul acestora; în celelalte cazuri, persoanele declarate incapabile, prin tutori;
f) personalul misiunilor diplomatice şi al oficiilor consulare ale Republicii Moldova, cetăţenii Republicii Moldova trimişi ca funcţionari în organizaţii internaţionale, precum şi membrii lor de familie care locuiesc cu ei în străinătate, prin Ministerul Afacerilor Externe;
g) cetăţenii Republicii Moldova, alţii decît cei prevăzuţi la lit.f), aflaţi în străinătate în interes de serviciu, prin organele centrale care i-au trimis sau în a căror subordonare se află cei care i-au trimis.
(2) În cazul în care, prin tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte sau prin lege specială, nu se prevede o altă procedură de citare sau înştiinţare a persoanelor aflate în străinătate, cu domiciliu sau reşedinţă cunoscută, citaţia sau înştiinţarea li se expediază ca scrisoare recomandată cu aviz de primire. Dacă domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în străinătate nu este cunoscută, citarea se face conform art.108. Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi la comunicarea sau notificarea oricărui alt act de procedură.
(3) În toate cazurile, dacă cei care se află în străinătate au mandatar cunoscut în Republica Moldova, va fi citat şi acesta.
(4) Reclamantul care locuieşte în străinătate este în drept să indice adresa din Republica Moldova unde urmează a i se face comunicările despre proces. Dacă locuieşte în străinătate, pîrîtul va fi informat că are dreptul să-şi indice adresa din Republica Moldova unde urmează a i se face comunicările. În cazul în care pîrîtul nu se conformează acestei prevederi, comunicarea se face prin scrisoare recomandată, iar în recipisa scrisorii se indică actele expediate.
(5) Persoanele cu domiciliu sau cu reşedinţă necunoscută sînt citate potrivit art.108.
Articolul 105. Înmînarea citaţiei şi înştiinţării
(1) Citaţia şi înştiinţarea se trimit prin scrisoare recomandată cu aviz de primire sau prin persoana împuternicită de judecată. Data înmînării citaţiei sau înştiinţării se înscrie pe citaţie sau înştiinţare în partea care se înmînează destinatarului, precum şi pe cotor, care se restituie instanţei.
(11) Citaţia sau înştiinţarea se expediază autorităţilor publice, persoanelor juridice de drept privat și avocaţilor prin telefax, poşta electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură transmiterea şi confirmarea primirii acestor acte. Citaţia sau înştiinţarea poate fi transmisă persoanelor fizice prin telefax, poşta electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură transmiterea şi confirmarea primirii acestor acte doar la solicitarea persoanelor în cauză.
(2) Cu consimţămîntul participantului la proces, judecătorul îi încredinţează citația sau înştiinţarea pentru a o înmîna destinatarului. Persoana împuternicită de judecător să înmîneze citaţia sau înştiinţarea este obligată să restituie instanţei cotorul cu semnătura de primire a destinatarului.
(3) Citaţia şi înştiinţarea, actele de procedură pot fi înmînate destinatarului şi în incinta instanţei. În astfel de cazuri, destinatarii prezenţi în instanţă sau reprezentanţii lor nu pot să refuze citaţiile şi actele de procedură. Dacă remiterea acestora se face în şedinţă de judecată, instanţa poate acorda, la cererea persoanei interesate, un termen pentru a lua cunoştinţă de actele primite.
(4) Reprezentanţii părţilor şi alţi participanţi la proces pot remite unul altuia actele de procedură judiciară contra semnătură.
(5) Citaţia sau înştiinţarea adresată persoanei fizice se înmînează personal contra semnătură pe cotor. Citaţia sau înştiinţarea adresată unei organizaţii se înmînează persoanei cu funcţie de răspundere respective contra semnătură pe cotor sau, în cazul absenţei acesteia, se înmînează în acelaşi mod unui alt angajat, considerîndu-se recepţionată de organizaţie.
(6) Dacă nu îl va găsi pe destinatar la domiciliu sau la locul de muncă, persoana împuternicită să înmîneze citaţia sau înştiinţarea o va înmîna unuia dintre membrii adulţi ai familiei care locuieşte împreună cu destinatarul şi care şi-a dat acordul să o primească, iar în lipsa acestora, o va remite organizaţiei de exploatare a locuinţelor, primăriei satului (comunei) ori administraţiei de la locul lui de muncă. Persoana care a primit citaţia sau înştiinţarea este obligată să indice pe cotor numele şi raporturile sale de rudenie cu destinatarul sau funcţia sa. Totodată, ea este obligată să o înmîneze destinatarului cît mai curînd posibil.
(7) În cazul absenţei temporare a destinatarului, persoana care urmează să înmîneze citaţia sau înştiinţarea notează pe cotor locul în care acesta s-a deplasat şi ziua cînd urmează să revină.
(8) Dacă locul de aflare a destinatarului nu este cunoscut, faptul se consemnează în citaţie sau înştiinţare, precum şi sursa de informaţie, data şi ora.
(9) Dacă citaţia sau înştiinţarea nu este înmînată din vina lucrătorului poştal sau a unei alte persoane împuternicite să o înmîneze, acestora se aplică o amendă de pînă la 10 unităţi convenţionale.
Articolul 106. Efectele refuzului de a primi citaţia sau înştiinţarea
(1) Dacă destinatarul refuză să primească citaţia sau înştiinţarea, persoana împuternicită să o înmîneze consemnează refuzul pe citaţie sau înştiinţare şi o restituie instanţei judecătoreşti.
(2) Persoana care refuză să primească citaţia sau înştiinţarea se consideră înştiinţată despre locul, data şi ora şedinţei de judecată sau despre locul, data şi ora efectuării unui act procedural. Neprezentarea ei în instanţă nu împiedică judecarea pricinii sau efectuarea actului procedural.
Articolul 107. Schimbarea adresei pe parcursul procesului
Dacă îşi schimbă domiciliul sau sediul după pornirea procesului, partea sau reprezentantul este obligat să comunice instanţei, prin cerere, noua adresă, iar părţii adverse prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă se depune la dosar o dată cu cererea. În lipsa unei astfel de comunicări, citaţia sau înştiinţarea se trimite la ultima adresă cunoscută instanţei şi se consideră înmînată chiar dacă destinatarul nu mai locuieşte acolo.
Articolul 108. Citarea publică a pîrîtului
(1) Dacă locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut şi reclamantul dă asigurări că, deşi a făcut tot posibilul, nu a reuşit să afle domiciliul acestuia, preşedintele instanţei dispune citarea acestuia prin publicitate. Publicarea în presă se consideră citare legală.
(2) Citaţia se publică într-un ziar republican sau local mai răspîndit în cazul în care instanţa consideră că o astfel de măsură este necesară.
(3) Publicarea citaţiei în ziar se face cu cel puţin 15 zile înainte de data şedinţei de judecată. În cazuri de urgenţă, preşedintele instanţei poate reduce acest termen la 5 zile.
(4) În cazul în care pîrîtul se prezintă în judecată şi dovedeşte că citarea prin publicitate s-a făcut cu rea-voinţă, reclamantul suportă cheltuielile de citare prin publicitate chiar dacă este în cîştig de cauză, iar toate actele de procedură posterioare încuviinţării acestei citări se anulează.
(5) Dacă locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut, instanţa va examina pricina după expirarea termenului de publicitate.
Articolul 109. Căutarea pîrîtului
(1) Dacă, în acţiunile intentate în interesul statului, în pricinile de plată a pensiilor de întreţinere, în pricinile de reparaţie a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale, prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, nu se cunoaşte locul de aflare a pîrîtului, instanţa judecătorească este obligată să dispună căutarea lui.
(2) În cazul în care, la judecarea altor categorii de pricini decît cele de la alin.(1), locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut, judecătorul poate ordona căutarea lui prin intermediul organelor abilitate numai după ce persoana interesată depune suma cheltuielilor de căutare.
(3) Căutarea pîrîtului se face de organele poliţiei în temeiul unei încheieri judecătoreşti.
(4) Cheltuielile de căutare a pîrîtului în condiţiile alin.(1) se încasează de la pîrît în beneficiul statului, la cererea organelor poliţiei, prin ordonanţă judecătorească.
Capitolul X
PROBELE ŞI PROBAŢIUNEA
Articolul 117. Probele
(1) Probe în pricini civile sînt elementele de fapt, dobîndite în modul prevăzut de lege, care servesc la constatarea circumstanţelor ce justifică pretenţiile şi obiecţiile părţilor, precum şi altor circumstanţe importante pentru justa soluţionare a pricinii.
(2) În calitate de probe în pricini civile se admit elementele de fapt constatate din explicaţiile părţilor şi ale altor persoane interesate în soluţionarea pricinii, din depoziţiile martorilor, din înscrisuri, probe materiale, înregistrări audio-video, din concluziile experţilor.
(3) Probele obţinute cu încălcarea legii nu au putere de probaţiune şi nu pot fi puse de instanţă în temeiul hotărîrii.
Articolul 118. Obligaţia probaţiunii în judecată
(1) Fiecare parte trebuie să dovedească circumstanţele pe care le invocă drept temei al pretenţiilor şi obiecţiilor sale dacă legea nu dispune altfel.
(2) Partea care nu a exercitat pe deplin obligaţia de a dovedi anumite fapte este în drept să înainteze instanţei judecătoreşti un demers prin care solicită audierea părţii adverse în privinţa acestor fapte dacă solicitarea nu se referă la circumstanţele pe care instanţa le consideră dovedite.
(3) Circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii sînt determinate definitiv de instanţa judecătorească pornind de la pretenţiile şi obiecţiile părţilor şi ale altor participanţi la proces, precum şi de la normele de drept material şi procedural ce urmează a fi aplicate.
(4) În cazul nerespectării prevederilor legii privind legalizarea probelor ori al pierderii unui document autentic, efectul defavorabil al nedovedirii afirmaţiilor referitoare la circumstanţele de fapt ale pricinii va cădea asupra părţii sau altui participant la proces care a avut posibilitatea şi care trebuia să se asigure pînă la judecată cu probă veridică fără a suscita îndoieli.
(5) Instanţa judecătorească (judecătorul) este în drept să propună părţilor şi altor participanţi la proces, după caz, să prezinte probe suplimentare şi să dovedească faptele ce constituie obiectul probaţiunii pentru a se convinge de veridicitatea lor.
Articolul 119. Prezentarea şi reclamarea probelor
(1) Probele se adună şi se prezintă de către părţi şi de alţi participanţi la proces. Dacă în procesul de adunare a probelor apar dificultăţi, instanţa este obligată să contribuie, la solicitarea părţilor şi altor participanţi la proces, la adunarea şi prezentarea probelor necesare, cu excepția cazurilor în care instanța constată că cererea de reclamare a probelor este înaintată în mod neîntemeiat și cu scopul vădit de a tergiversa examinarea pricinii sau proba reclamată este în mod vădit lipsită de pertinență.
(2) În cererea de reclamare a probei trebuie să fie specificate proba şi circumstanţele care ar putea fi confirmate sau infirmate prin acea probă, cauzele ce împiedică dobîndirea probei, locul aflării ei. Instanţa judecătorească (judecătorul) poate elibera, după caz, la cererea părţilor sau a altor participanţi la proces, un demers pentru obţinerea probei. Persoana care deţine proba reclamată o trimite nemijlocit în judecată sau o înmînează persoanei care deţine demersul pentru a o prezenta în judecată.
(3) Persoanele care nu deţin probele de rigoare sau nu au posibilitatea de a le prezenta în termenul stabilit de judecată sînt obligate să comunice instanţei faptul în decursul a 5 zile de la data primirii cererii acesteia, indicînd motivele neprezentării. În caz de neînştiinţare, precum şi de declarare de către instanţă a neîndeplinirii cererii de a se prezenta probe ca fiind neîntemeiată, persoanele vinovate care nu sînt participanţi la proces se sancţionează cu amendă de la 20 la 50 de unităţi convenţionale. Aplicarea amenzii nu scuteşte persoanele care deţin proba reclamată de obligaţia prezentării ei în instanţă.
Articolul 120. Administrarea înscrisurilor şi probelor materiale la locul lor de păstrare sau aflare
(1) Instanţa judecătorească poate administra înscrisurile şi probele materiale la locul de păstrare sau de aflare dacă prezentarea lor în judecată este imposibilă sau dificilă.
(2) Instanţa judecătorească (judecătorul) pronunţă o încheiere privind locul, data şi ora cercetării la faţa locului a probelor şi înştiinţează persoanele interesate în soluţionarea pricinii. Neprezentarea lor însă nu împiedică administrarea probelor. La faţa locului pot fi chemaţi, după caz, martorii, interpreţii, specialiştii şi experţii. Specialiştii pot efectua măsurări, fotografieri, filmări, înregistrări audio şi video, pot elabora planuri, scheme şi pot face alte acte necesare.
(3) Privitor la administrarea probelor la faţa locului se întocmeşte un proces-verbal.
Articolul 121. Pertinenţa probelor
Instanţa judecătorească reţine spre examinare şi cercetare numai probele pertinente care confirmă, combat ori pun la îndoială concluziile referitoare la existenţa sau inexistenţa de circumstanţe, importante pentru soluţionarea justă a cazului.
Articolul 122. Admisibilitatea probelor
(1) Circumstanţele care, conform legii, trebuie confirmate prin anumite mijloace de probaţiune nu pot fi dovedite cu nici un fel de alte mijloace probante.
(2) Admisibilitatea probelor se determină în conformitate cu legea în vigoare la momentul eliberării lor.
(3) Se consideră inadmisibile probele obţinute cu încălcarea prevederilor legii, cum ar fi inducerea în eroare a participantului la proces, încheierea actului de către o persoană neîmputernicită, încheierea defectuoasă a actului procedural, alte acţiuni ilegale.
(4) Se consideră inadmisibile probele ce nu au fost prezentate de participanţii la proces pînă la data stabilită de judecător, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 204 şi art. 372 alin. (1).
Articolul 123. Temeiurile degrevării de probaţiune
(1) Faptele pe care instanţa le-a declarat unanim cunoscute (faptele de notorietate publică) nu se cer a fi dovedite.
(2) Faptele stabilite printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă într-o pricină civilă soluţionată anterior în instanţă de drept comun sau în instanţă specializată sînt obligatorii pentru instanţa care judecă pricina şi nu se cer a fi dovedite din nou şi nici nu pot fi contestate la judecarea unei alte pricini civile la care participă aceleaşi persoane.
(3) Sentinţa pronunţată de instanţa judecătorească într-o cauză penală, rămasă irevocabilă, este obligatorie pentru instanţa chemată să se pronunţe asupra efectelor juridice civile ale actelor persoanei împotriva căreia s-a pronunţat sentinţa numai dacă aceste acte au avut loc şi numai în măsura în care au fost săvîrşite de persoana în cauză.
(4) Faptele care, conform legii, sînt prezumate a fi stabilite nu trebuie dovedite de persoana în a cărei favoare se prezumă. Prezumarea faptelor poate fi contestată, conform regulilor generale de probaţiune, de persoana interesată dacă legea nu dispune altfel.
(5) Faptele constatate printr-un act al autorităţii publice nu au pînă la judecată putere pentru instanţă şi pot fi contestate în condiţiile prezentului cod.
(6) Faptele invocate de una din parţi nu trebuie dovedite în măsura în care cealaltă parte nu le-a negat.
Articolul 124. Decăderea din dreptul de a prezenta probe
(1) Partea care cere dovada cu martori sau efectuarea unei expertize este obligată ca, în termen de 5 zile de la încuviinţarea cererii, să depună suma stabilită de instanţă pentru despăgubirea martorilor sau plata expertului. Partea decăzută din dreptul de a administra dovada poate să se apere, discutînd în fapt şi de drept temeinicia susţinerilor şi dovezilor părţii opuse.
(2) Neplata, de către solicitantul expertizei, a sumei pentru efectuarea expertizei atrage decăderea din această dovadă.
Articolul 125. Delegaţiile judecătoreşti
(1) În cazul necesităţii de a aduna probe ori de a înmîna acte judiciare într-un alt oraş, municipiu sau raion, instanţa care judecă pricina dă instanţei judecătoreşti respective, prin încheiere, o delegaţie pentru efectuarea unor anumite acte de procedură.
(2) În încheierea privind delegaţia judecătorească se indică fondul pricinii, datele referitoare la părţi, inclusiv domiciliul sau locul aflării lor, circumstanţele ce urmează a fi clarificate şi probele pe care trebuie să le adune instanţa executoare a delegaţiei. Această încheiere este obligatorie pentru instanţa căreia îi este adresată şi trebuie să fie îndeplinită în regim prioritar.
(3) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova pot da delegaţii instanţelor judiciare străine în vederea efectuării diferitelor acte de procedură în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova şi cu tratatele internaţionale la care aceasta este parte.
Articolul 126. Procedura de îndeplinire a delegaţiei
(1) Delegaţia judecătorească se îndeplineşte în şedinţă de judecată conform regulilor stabilite de prezentul cod. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu împiedică îndeplinirea delegaţiei.
(2) Procesele-verbale şi probele adunate în legătură cu îndeplinirea delegaţiei se remit imediat instanţei care judecă pricina.
(3) În cazul în care participanţii la proces, martorii sau experţii care au depus mărturii, au dat explicaţii ori au expus concluzii în faţa instanţei executoare a delegaţiei se prezintă în faţa instanţei care judecă pricina, ei depun mărturii, dau explicaţii, expun concluzii conform regulilor generale.
Articolul 127. Asigurarea probelor
(1) Participanţii la proces interesaţi să prevină dispariţia ori imposibilitatea administrării în viitor a unei probe utile pentru dovedirea pretenţiilor pot cere instanţei judecătoreşti asigurarea probei. Asigurarea se face prin audierea martorului, efectuarea expertizei, cercetarea la faţa locului şi prin alte modalităţi.
(2) Asigurarea probelor înainte de intentarea procesului în instanţă judecătorească se efectuează deexecutorii judecătoreşti, de notari, de persoanele oficiale ale misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova în privinţa cetăţenilor Republicii Moldova, în modul prevăzut de legislaţia în vigoare, sau de judecători, în condiţiile prevăzute la art.1271.
Articolul 1271. Asigurarea probelor în cazul obiectelor de proprietate intelectuală
(1) Orice persoană căreia i s-au încălcat drepturile de proprietate intelectuală poate cere instanţei, pînă la intentarea procesului în instanţă judecătorească, precum şi în timpul procesului, aplicarea de măsuri provizorii pentru asigurarea probelor, sub rezerva protecţiei informaţiilor care constituie secret comercial sau a căror confidenţialitate necesită a fi asigurată conform prevederilor legislaţiei în vigoare şi cu condiţia depunerii unei cauţiuni.
(3) Procedura de asigurare a probelor în cazul obiectelor de proprietate intelectuală se efectuează în conformitate cu prevederile art. 129.
(4) Măsurile de asigurare a probelor pînă la intentarea acţiunii se vor aplica de instanţa judecătorească în limitele celor prevăzute de legislaţia în vigoare.
(5) Încheierea de admitere a asigurării probelor poate fi atacată odată cu fondul, iar cea de respingere a cererii poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a emis cu citarea participanţilor la proces, sau de la comunicare, dacă s-a emis fără citarea lor. Depunerea recursului nu suspendă executarea măsurilor de asigurare.
Articolul 1272. Cauţiunea în cazul asigurării probelor pînă la intentarea acţiunii
(1) Cauţiunea se depune în bani pe contul curent special al executorului judecătoresc.
(2) Cauţiunea se stabileşte în proporţie de 20% din valoarea bunurilor a căror asigurare se solicită, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil, suma cauţiunii constituie pînă la 50000 de lei.
(3) În cazul în care la examinarea cauzei va fi stabilit un prejudiciu care depăşeşte suma cauţiunii, suma neacoperită de cauţiune va fi pusă în seama reclamantului conform prevederilor legislaţiei în vigoare.
(4) Cauţiunea depusă sau partea rămasă după recuperarea prejudiciilor cauzate pîrîtului se va restitui, la cerere, după soluţionarea, prin hotărîre definitivă, a procesului în legătură cu care s-a stabilit cauţiunea şi/sau după încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta s-a depus.
(5) Cauţiunea se restituie celui care a depus-o dacă cel îndreptăţit nu a depus cerere pentru plata despăgubirii cuvenite pînă la împlinirea termenului de 30 de zile de la data rămînerii definitive a hotărîrii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii prevăzute la alin. (4). Cauţiunea se restituie de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmăreşte obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviinţarea măsurii pentru care aceasta s-a depus.
(6) Instanţa se pronunţă asupra cererii de restituire a cauţiunii, cu citarea părţilor, printr-o încheiere supusă recursului.
Articolul 1273. Anularea măsurilor de asigurare a probelor
(1) Măsurile de asigurare a probelor se consideră nule în cazul în care reclamantul nu intentează în termen de 20 de zile lucrătoare o acţiune în instanţă judecătorească privind încălcarea drepturilor.
(2) Măsurile de asigurare a probelor se anulează, la cerere:
a) ca urmare a oricărei acţiuni sau inacţiuni prejudiciabile a reclamantului;
b) în cazul în care se constată că nu există încălcare sau tentativă de încălcare a unui drept asupra obiectelor de proprietate intelectuală;
c) potrivit unei hotărîri judecătoreşti;
d) în alte cazuri prevăzute de lege.
(3) Termenul prevăzut la alin.(1) este un termen de decădere şi nu poate fi restabilit.
Articolul 128. Cererea de asigurare a probelor
(1) Cererea de asigurare a probelor se depune la instanţa care judecă pricina sau, după caz, la executorul judecătoresc ori la notarul de la locul îndeplinirii actelor de procedură în vederea asigurării probelor.
(2) În cererea de asigurare a probelor se indică esenţa pricinii, datele părţilor, inclusiv domiciliul ori sediul lor, probele a căror asigurare se cere, faptele ce urmează a fi confirmate sau infirmate prin aceste probe, motivul solicitării asigurării probelor. Asupra cererii de asigurare a probelor instanţa emite o încheiere.
(3) Încheierea de respingere a cererii de asigurare a probelor poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a emis cu citarea participanţilor la proces, sau de la comunicare, dacă s-a emis fără citarea lor. Încheierea emisă în timpul judecării pricinii nu poate fi atacată decît o dată cu fondul.
Articolul 129. Procedura de asigurare a probelor
(1) Asigurarea probelor se efectuează de către judecător conform prevederilor prezentului cod privind cercetarea probei. Persoana interesată, alţi participanţi la proces se înştiinţează despre locul, data şi ora asigurării probei. Neprezentarea lor însă nu împiedică luarea măsurilor de asigurare a probei. În cazul pericolului de întîrziere, instanţa examinează cererea de asigurare a probei de îndată, fără citarea părţilor. În astfel de cazuri, încheierea de asigurare se comunică părţilor şi altor persoane interesate.
(2) Încheierea, procesele-verbale şi toate probele adunate în cadrul asigurării lor se trimit instanţei care judecă pricina, înştiinţînd despre aceasta participanţii la proces.
(3) Dacă asigurarea probelor se efectuează la o altă instanţă judecătorească decît cea care examinează pricina, se aplică prevederile art.125 şi 126.
(4) Documentele executorii eliberate de instanţa de judecată prin care s-a dispus asigurarea probelor se pun în executare prin intermediul executorului judecătoresc.
Articolul 130. Aprecierea probelor
(1) Instanţa judecătorească apreciază probele după intima ei convingere, bazată pe cercetarea multiaspectuală, completă, nepărtinitoare şi nemijlocită a tuturor probelor din dosar în ansamblul şi interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege.
(2) Nici un fel de probe nu au pentru instanţa judecătorească o forţă probantă prestabilită fără aprecierea lor.
(3) Fiecare probă se apreciază de instanţă privitor la pertinenţa, admisibilitatea, veridicitatea ei, iar toate probele în ansamblu, privitor la legătura lor reciprocă şi suficienţa pentru soluţionarea pricinii.
(4) Ca rezultat al aprecierii probelor, instanţa judecătorească este obligată să reflecte în hotărîre motivele concluziilor sale privind admiterea unor probe şi respingerea altor probe, precum şi argumentarea preferinţei unor probe faţă de altele.
(5) Proba este declarată ca fiind veridică dacă instanţa constată prin cercetare şi comparare cu alte probe că datele pe care le conţine corespund realităţii.
Articolul 131. Explicaţiile date de părţi şi intervenienţi
(1) Explicaţiile date de părţi şi intervenienţi asupra circumstanţelor care le sînt cunoscute şi care au importanţă în proces urmează a fi verificate şi evaluate deopotrivă cu celelalte probe. Explicaţiile pot fi date oral sau în scris. Dacă partea audiată are mai mulţi coparticipanţi procesuali, instanţa, în funcţie de circumstanţele pricinii, determină necesitatea interogării tuturor coparticipanţilor sau numai a unora din ei.
(2) Instanţa poate considera suficiente pentru proces circumstanţele determinate în baza explicaţiilor uneia dintre părţi dacă cealaltă deţine proba solicitată de instanţă, dar nu o prezintă.
(3) Dacă partea obligată să dovedească afirmaţiile sale deţine, dar nu prezintă în judecată, probele necesare, instanţa este în drept să-şi întemeieze concluziile pe explicaţiile date de partea adversă.
(4) Dacă o parte recunoaşte în şedinţă de judecată sau în cadrul îndeplinirii delegaţiei judiciare faptele pe care cealaltă parte îşi întemeiază pretenţiile sau obiecţiile, aceasta din urmă este degrevată de obligaţia dovedirii lor. Recunoaşterea se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată. Recunoaşterea expusă în scris se anexează la materialele dosarului.
(5) Renunţarea la recunoaşterea efectuată în judecată influenţează recunoaşterea numai dacă partea care a recunoscut faptele dovedeşte că mărturisirea lor nu corespunde adevărului, ci este rezultatul unei erori. Numai în acest caz, recunoaşterea îşi pierde valabilitatea.
(6) În cazul cînd instanţa judecătorească are îndoieli referitor la recunoaşterea efectuată, constatînd că s-a procedat astfel pentru tăinuirea circumstanţelor reale ale pricinii ori în urma unei înşelăciuni, violenţe, ameninţări sau erori, ea va respinge, printr-o încheiere, recunoaşterea. În acest caz, faptele recunoscute urmează a fi dovedite în baza regulilor generale.
(7) Recunoaşterea acţiunii sau a faptelor efectuată în primă instanţă îşi păstrează veridicitatea şi în instanţele ierarhic superioare.
Articolul 132. Depoziţiile martorului
(1) Martor poate fi orice persoană care nu are interes în proces şi căreia îi sînt cunoscute, direct sau indirect, fapte referitoare la pricină. Depoziţiile martorului nu pot fi considerate probă dacă el nu a cunoscut personal faptele.
(2) Solicitantul citării în judecată a unui martor este obligat să demonstreze ce fapte importante pentru soluţionarea pricinii poate confirma acest martor şi să comunice instanţei numele şi domiciliul lui.
Articolul 133. Persoanele care nu pot fi audiate ca martori în judecată
Nu pot fi citaţi în judecată şi audiaţi în calitate de martori:
a) persoanele care, din cauza vîrstei fragede ori a dizabilității, nu sînt în stare să înţeleagă just faptele şi să depună asupra lor mărturii veridice;
b) slujitorii cultelor, medicii, avocaţii, executorii judecătoreşti, notarii, mediatorii şi orice alte persoane pe care legea le obligă să păstreze secretul informaţiei confidenţiale primite în exerciţiul funcţiunii;
c) funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici, asupra datelor ce constituie secret ocrotit de lege care le-au parvenit în această calitate, dacă nu au fost degrevaţi, în modul stabilit, de obligaţia păstrării lui;
d) persoanele care, în virtutea funcţiei profesionale, au participat la pregătirea, executarea sau răspîndirea publicaţiilor periodice, emisiunilor televizate sau radiodifuzate referitor la personalitatea autorului, executorului sau alcătuitorului de materiale ori documente, la informaţia parvenită de la aceştia în legătură cu activitatea lor, dacă materialele şi documentele sînt destinate redacţiei;
e) judecătorii, referitor la problemele apărute în dezbaterea circumstanţelor pricinii în camera de deliberare la pronunţarea hotărîrii sau sentinţei.
Articolul 134. Dreptul refuzului de a depune mărturii
Sînt în drept să refuze de a face depoziţii în calitate de martor în judecată:
a) soţul împotriva soţiei, soţia împotriva soţului, inclusiv cei divorţaţi, copiii,inclusiv cei adoptaţi (înfiaţi), împotriva părinţilor, părinţii împotriva copiilor, inclusiv celor adoptaţi (înfiaţi);
b) fraţii şi surorile unul împotriva altuia, buneii împotriva nepoţilor, nepoţii împotriva buneilor;
c) logodnicii, concubinii unul împotriva altuia;
d) persoana ale cărei depoziţii pot cauza prejudicii materiale sau morale martorului sau persoanelor cu care se află în relaţiile menţionate la lit.a), b) şi c);
e) persoana ale cărei depoziţii pot duce la dezonorarea sau pot crea un pericol de urmărire administrativă sau penală lor sau persoanelor cu care se află în relaţiile specificate la lit.a), b) şi c);
f) persoanele care nu pot depune mărturie fără a dezvălui secretul profesional sau comercial;
g) deputaţii – referitor la datele care le-au devenit cunoscute în virtutea îndeplinirii obligaţiilor de deputat;
h) Avocatul Poporului, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului, adjuncții Avocatului Poporului și funcționarii Oficiului Avocatului Poporului – referitor la faptele care le-au devenit cunoscute în exerciţiul împuternicirilor.
Articolul 135. Declaraţia martorului privind refuzul de a depune mărturii
(1) Martorul care refuză a depune mărturii este obligat să declare în scris refuzul pînă la depunerea mărturiilor, documentînd motivele refuzului. Instanţa înştiinţează părţile despre refuzul martorului.
(2) Refuzul martorului de a depune mărturii expus oral în şedinţa de judecată se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.
(3) Dacă refuză să facă depoziţii fără a indica motivele sau dacă motivele sînt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, martorul poate fi supus unei amenzi de 10 unităţi convenţionale.
Articolul 136. Obligaţiile şi drepturile martorului
(1) Persoana citată în calitate de martor este obligată să se prezinte în faţa instanţei judecătoreşti la data şi la ora stabilită şi să depună mărturii veridice. Martorul citat care nu se poate prezenta în instanţă din cauză de sănătate, bătrîneţe, dizabilitate sau din alte motive pe care aceasta le consideră întemeiate poate fi audiat de instanţă la locul aflării sale.
(2) Pentru depoziţii false făcute cu bună ştiinţă, pentru refuzul sau eschivarea, contrar legii, de a face depoziţii, martorul răspunde în conformitate cu legislaţia penală.
(3) Martorului care nu se prezintă în şedinţă de judecată din motive pe care instanţa le consideră neîntemeiate i se aplică o amendă de pînă la 5 unităţi convenţionale. Dacă nu se prezintă nici după cea de a doua citare, instanţa are dreptul să dispună aducerea lui forţată în judecată şi aplicarea unei amenzi repetate de pînă la 10 unităţi convenţionale.
(4) Martorul are dreptul la restituirea cheltuielilor suportate în legătură cu citarea sa în judecată şi la o compensaţie pentru sustragere de la ocupaţiile sale obişnuite, al cărei cuantum se determină în modul stabilit de lege.
Articolul 137. Înscrisurile
(1) Se consideră înscris orice document, act, convenţie, contract, certificat, scrisoare de afacere ori scrisoare personală, alt material expus în scris cu litere, cifre, semne grafice, precum şi primit prin fax, poştă electronică ori prin alt mijloc de comunicare sau în alt mod ce permite citirea informaţiei care se referă la circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinii şi care pot confirma veridicitatea lor.
(2) Se consideră probă scrisă sentinţele, hotărîrile şi alte acte judecătoreşti, procesele-verbale ale actelor procedurale, procesele-verbale ale şedinţelor judiciare, anexele (scheme, proiecte, desene etc.) la procesele-verbale ale actelor procedurale.
Articolul 138. Prezentarea înscrisurilor
(1) Înscrisurile se depun în judecată de către părţi şi de alţi participanţi la proces. La solicitarea acestora, înscrisurile sînt reclamate de instanţă părţilor, altor participanţi la proces, precum şi persoanelor care nu sînt participanţi la proces.
(2) Dacă înscrisul se păstrează la o autoritate, organizaţie sau la o altă persoană sau instituţie, instanţa, la cererea participantului la proces, dispune prezentarea lui în termen. Această prescripţie nu se referă la înscrisurile care pot fi obţinute fără concursul instanţei. Obţinerea şi prezentarea înscrisului se fac pe cheltuiala solicitantului.
(3) Dacă pentru soluţionarea pricinii importanţă are numai o parte din document, instanţa primeşte un extras din el, autentificat în modul stabilit de lege.
(4) Înscrisul se depune în original sau în copie autentificată în modul stabilit de lege, indicîndu-se locul de aflare a originalului. Înscrisul se depune în original cînd, conform legii sau unui alt act normativ, circumstanţele pricinii trebuie confirmate numai cu documente în original sau cînd copiile de pe documentul prezentat au cuprinsuri contradictorii, precum şi în alte cazuri cînd instanţa consideră necesară prezentarea originalului.
(5) Dacă, în conformitate cu afirmaţiile părţii interesate, documentul în original se află pe mîna părţii adverse, probaţiunea se efectuează prin înaintarea unui demers privind obligarea părţii adverse la prezentarea lui în original. În cazul în care partea adversă nu execută încheierea judecătorească privind prezentarea documentului în original, se va utiliza copia de pe original, prezentată de persoana interesată dacă legea nu prevede altfel. Instanţa va aprecia forţa probantă a copiei autentificate după intima ei convingere.
(6) Copiile de pe documentele prezentate în judecată de către participantul la proces se înmînează participanţilor la proces care nu dispun de ele.
(7) Partea care a prezentat un document sau un alt înscris pentru a dovedi anumite circumstanţe poate renunţa la acest mijloc de probaţiune numai cu consimţămîntul părţii adverse.
Articolul 139. Aprecierea autenticităţii probelor scrise
(1) Documentele şi alte acte eliberate de autorităţi şi de persoane cu funcţie de răspundere în limitele competenţei şi împuternicirilor lor se prezumă a fi autentice. Dacă are unele suspiciuni în privinţa autenticităţii lor, instanţa este în drept să ceară din oficiu ca autoritatea sau persoana cu funcţie de răspundere care le-a eliberat să certifice autenticitatea lor. Autenticitatea documentelor şi a altor acte eliberate de autorităţile străine se determină conform art.466.
(2) La evaluarea documentelor şi altor înscrisuri, instanţa judecătorească trebuie să se încredinţeze, în raport cu alte probe, că documentul ori un alt înscris este emis de autoritatea autorizată, că este semnat de persoana împuternicită, că documentul conţine toate elementele prescriptibile unor astfel de documente.
(3) La constatarea veridicităţii copiei de pe document sau de pe un alt înscris, instanţa judecătorească verifică procedeul tehnic de copiere, garantarea identităţii cuprinsului copiei cu cel al originalului, modul de conservare a copiei.
(4) Instanţa judecătorească nu poate considera dovedit un fapt adeverit numai prin copia de pe document, dacă originalul este pierdut, iar copiile de pe el prezentate de părţi nu sînt identice, rămînînd imposibilă determinarea prin intermediul altor probe a adevăratului cuprins al originalului.
(5) Dacă una dintre părţi sau un alt participant la proces intenţionează să împiedice utilizarea în judecată a documentului sau a unui alt înscris prin lichidarea sau prin aducerea lui la inutilizabilitate, afirmaţiile persoanei interesate despre cuprinsul documentului pot fi considerate de instanţă ca fiind doveditoare.
(6) Puterea probantă a documentului sau a unui alt înscris deteriorat (cu ştersături, radieri, completări etc.) se stabileşte de instanţă după intima ei convingere.
Articolul 140. Obţinerea modelelor de scris pentru cercetarea comparativă a documentelor scrise şi a semnăturilor de pe ele
(1) Autenticitatea unui document sau a unui alt înscris poate fi demonstrată prin compararea scrisului ori a semnăturilor. În acest caz, persoana interesată trebuie să prezinte în instanţă judecătorească documente sau alte acte utile pentru compararea scrisului sau semnăturilor ori să solicite obţinerea lor prin concursul instanţei.
(2) Dacă persoana care a semnat contestă autenticitatea scrisului ori a semnăturii de pe document sau de pe un alt înscris, instanţa judecătorească este în drept să-i solicite un model al scrisului ori al semnăturii ei pentru cercetare comparativă. Asupra obţinerii modelului instanţa emite o încheiere. Refuzul de a prezenta modelul de scris sau semnătură poate fi calificat de instanţă ca recunoaşterea scrisului ori a semnăturii.
(3) Modelul scrisului poate fi obţinut de instanţa judecătorească cu participarea specialistului.
(4) Dacă, după confruntarea înscrisului cu scrisul ori semnătura persoanei, nu constată adevărul, instanţa dispune ca verificarea să se efectueze de către expert.
(5) Despre data, locul, condiţiile şi procedura obţinerii modelului de scris sau de semnătură se întocmeşte un proces-verbal, semnat de judecător, de persoana care a dat modelul de scris ori de semnătură, de specialist, după caz.
Articolul 141. Restituirea înscrisurilor
(1) După ce hotărîrea judecătorească devine irevocabilă, înscrisul se restituie, la cerere, persoanei care l-a prezentat, la dosar anexîndu-se copia de pe el, autentificată de judecător. Nu se restituie înscrisul care şi-a pierdut efectul juridic pentru persoana care a prezentat actul..
(2) Cu acordul instanţei judecătoreşti, înscrisurile pot fi restituite anterior devenirii irevocabile a hotărîrilor judecătoreşti.
Articolul 142. Probele materiale, determinarea lor
(1) Sînt probe materiale diferitele obiecte care, prin aspect, calitate, proprietăţi, însuşiri, schimbări, loc de aflare sau prin alte caracteristici, pot servi la constatarea circumstanţelor importante pentru soluţionarea pricinii.
(2) Determinarea probelor materiale înseamnă desemnarea obiectelor de cercetare şi stabilirea faptelor care urmează a fi dovedite prin aceste probe. Instanţa judecătorească poate dispune atragerea de specialişti şi experţi la cercetarea probelor materiale.
Articolul 143. Păstrarea probelor materiale
(1) Probele materiale (inclusiv valorile valutare) se păstrează la dosar ori se predau în camera de păstrare a instanţei judecătoreşti, însoţite de un registru special. Instanţa ia măsuri pentru păstrarea lor intactă.
(2) Obiectele care nu pot fi prezentate în judecată se cercetează la locul aflării lor sau în alt loc determinat de instanţă şi se descriu amănunţit în proces-verbal, întocmit la faţa locului, ori sînt fotografiate, după caz, şi sigilate. Procesul-verbal se anexează la dosar. Cercetarea la faţa locului se face cu concursul participanţilor la proces, în prezenţa martorilor, specialiştilor şi experţilor, după caz.
(3) Cheltuielile de păstrare a probelor materiale suportate de părţi se repartizează între ele conform art.94.
Articolul 144. Examinarea probelor materiale perisabile
(1) Judecătorul sau instanţa examinează de urgenţă probele materiale perisabile la locul lor de aflare, dispun restituirea lor către persoana care le-a prezentat ori remiterea către organizaţia care le poate folosi la destinaţie. În ultimul caz, proprietarului îi pot fi restituite obiecte de acelaşi gen şi calitate ori valoarea lor.
(2) Participanţii la proces sînt înştiinţaţi despre locul, data şi ora examinării probei materiale perisabile. Neprezentarea acestora, înştiinţaţi în mod legal, nu împiedică examinarea probei.
(3) Datele referitoare la examinarea probelor materiale perisabile se consemnează într-un proces-verbal, care se anexează la dosar.
Articolul 145. Distribuirea probelor materiale
(1) După ce hotărîrea judecătorească rămîne irevocabilă, probele materiale (inclusiv valorile valutare)se restituie persoanelor care le-au prezentat ori se remit celor cărora instanţa le-a declarat dreptul asupra lor, ori se comercializează în modul stabilit de instanţă.
(2) Obiectele care, potrivit legii, nu se pot afla în posesiunea persoanelor fizice se remit persoanelor juridice respective.
(3) În unele cazuri, probele materiale, după ce sînt examinate de instanţa judecătorească, se restituie, la cerere, persoanelor care le-au prezentat, chiar înainte de terminarea procesului, dacă aprobarea cererii nu creează impedimente în soluţionarea pricinii.
(4) Referitor la distribuirea probelor materiale înainte de adoptarea hotărîrii, instanţa judecătorească emite o încheiere, care nu poate fi atacată cu recurs.
Articolul 146. Înregistrările audio-video
(1) Persoana care prezintă o înregistrare audio-video pe un suport electronic sau de altă natură ori solicită reclamarea unor astfel de înregistrări este obligată să indice persoana care a efectuat înregistrarea, timpul şi condiţiile înregistrării.
(2) Nu poate servi ca probă înregistrarea audio-video ascunsă dacă nu este permisă prin lege.
Articolul 147. Păstrarea şi restituirea suporturilor înregistrărilor audio-video
(1) Suporturile înregistrărilor audio-video se păstrează în instanţă judecătorească, însoţite de un registru special. Instanţa ia măsuri pentru păstrarea lor intactă. Păstrarea şi cercetarea înregistrărilor audio-video se efectuează în condiţiile art.143.
(2) După ce hotărîrea judecătorească devine irevocabilă, suporturile înregistrărilor audio-video pot fi restituite persoanei care le-a prezentat. În cazuri excepţionale, instanţa le poate restitui printr-o încheiere şi pînă la data devenirii irevocabile a hotărîrii.
Articolul 148. Dispunerea efectuării expertizei
(1) Pentru elucidarea unor aspecte din domeniul ştiinţei, artei, tehnicii, meşteşugurilor artizanale şi din alte domenii, apărute în proces, care cer cunoştinţe speciale, instanţa dispune efectuarea unei expertize, la cererea părţii sau a unui alt participant la proces, iar în cazurile prevăzute de lege, din oficiu. Actele reviziei ori ale inspecţiilor departamentale, precum şi raportul scris al specialistului, nu pot înlocui raportul de expertiză şi nici exclude necesitatea efectuării expertizei în aceeaşi problemă.
(2) Asupra efectuării expertizei, instanţa se pronunţă printr-o încheiere, care nu poate fi atacată cu recurs.
Articolul 149. Desemnarea expertului
(1) În calitate de expert este numită o persoană dezinteresată în soluţionarea pricinii, care este înscrisă în Registrul de stat al experţilor judiciari atestați.
(2) Părţile aleg, de comun acord, expertul sau instituţia de expertiză care urmează să fie desemnată de instanţă să efectueze expertiza. În lipsa acordului părţilor, instanţa desemnează expertul sau instituţia care urmează să efectueze expertiza.
(3) Dacă în încheierea privind efectuarea expertizei judiciare este indicată doar instituţia care urmează să efectueze expertiza, conducătorul instituţiei în cauză numeşte expertul şi informează în acest sens instanţa care a dispus expertiza.
(4) La desemnarea experţilor pentru efectuarea expertizei în cadrul unei comisii de expertiză sau pentru efectuarea unei expertize complexe se aplică normele prezentului articol.
Articolul 150. Acţiuni premergătoare expertizei
(1) După desemnarea expertului, instanţa judecătorească convoacă o şedinţă cu participarea părţilor şi a expertului, în cadrul căreia se stabileşte legătura dintre expert şi părţi, etapa la care părţile pot fi admise să participe la investigaţiile expertului, se aduce la cunoştinţa părților și expertului obiectul expertizei şi întrebările la care expertul urmează să ofere răspunsuri și li se explică faptul că au dreptul de a face observaţii cu privire la aceste întrebări şi de a cere modificarea sau completarea lor.
(2) Dacă expertul poate să îşi exprime de îndată opinia, acesta este ascultat chiar în şedinţă, iar afirmațiile sale se consemnează într-un proces-verbal întocmit în condiţiile art. 220.
Articolul 151. Recuzarea expertului
(1) Expertului i se înaintează recuzarea în temeiurile expuse la art.51. Motivul recuzării trebuie dovedit.
(2) Cererea de recuzare a expertului se depune în instanţa judecătorească care a dispus expertiza, în cel mult 5 zile de la data înştiinţării despre desemnarea expertului, dacă motivul refuzului există la acea dată. În alte cazuri, termenul curge de la data apariţiei temeiului de recuzare. După această dată, recuzarea este posibilă în cazul în care persoana interesată dovedeşte că, din motive întemeiate, nu a reuşit să depună la timp cererea de recuzare.
(3) Recuzarea se judecă în şedinţă de judecată, cu citarea participanţilor la proces şi a expertului.
(4) Încheierea prin care este soluţionată recuzarea expertului nu poate fi atacată cu recurs.
Articolul 152. Drepturile părţilor şi ale altor participanţi la proces la dispunerea şi efectuarea expertizei
(1) Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul de a cere desemnarea în calitate de expert a unei anumite persoane sau instituţii specializate.
(2) Părţile şi ceilalţi participanţi la proces au dreptul să formuleze şi să prezinte în instanţă întrebări adresate expertului, însă numai instanţa stabileşte definitiv întrebările asupra cărora expertul urmează să se pronunțe. Instanţa este obligată să motiveze respingerea întrebărilor propuse expertului de către părţi şi de către alţi participanţi la proces.
(3) Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul să ia cunoştinţă de încheierea instanţei de judecată privind efectuarea expertizei, să propună consemnarea în încheierea judecătorească a unor întrebări asupra cărora expertul urmează să se pronunțe, să înainteze expertului recuzări, să participe la investigaţiile expertului, să ia cunoştinţă de raportul de expertiză, să solicite instanţei ordonarea efectuării unei expertize repetate, suplimentare, colegiale sau complexe.
(4) Neprezentarea la investigaţiile expertului a părţilor înştiinţate în mod legal a căror prezenţă nu este obligatorie nu atrage nulitatea raportului de expertiză.
Articolul 153. Cuprinsul încheierii privind efectuarea expertizei
(1) În încheierea judecătorească privind efectuarea expertizei se indică: denumirea instanţei care a dispus efectuarea expertizei, data emiterii dispoziției numele sau denumirea părţilor, pricina care se examinează, denumirea expertizei, faptele pentru a căror elucidare se efectuează expertiza, întrebările puse în faţa expertului, numele expertului sau denumirea instituţiei căreia i se încredinţează expertiza, materialele trimise la expertiză, alte date privind efectuarea expertizei, termenul acordat pentru efectuarea expertizei și prezentarea raportului de expertiză, alte date prevăzute de lege.
(2) În încheiere se indică, de asemenea, faptul că expertul este somat de instanţa judecătorească sau de şeful instituţiei de expertiză (dacă expertul este numit de conducătorul acestei instituţii) de răspunderea penală în cazul prezentării cu bună ştiinţă a unui raport de expertiză fals.
Articolul 154. Drepturile şi obligaţiile expertului
(1) Expertul este în drept să ia cunoştinţă de materialele din dosar referitoare la obiectul expertizei, să solicite instanţei printr-un demers punerea la dispoziţie de materiale suplimentare necesare elaborării raportului de expertiză, să participe în şedinţă de judecată şi, cu permisiunea instanţei, să pună participanţilor la proces întrebări referitor la obiectul expertizei, să ia cunoştinţă de partea respectivă a procesului-verbal şi să facă observaţii asupra caracterului exhaustiv şi corect al consemnării acţiunilor şi explicaţiilor sale, să demonstreze în raportul de expertiză importanţa, pentru soluţionarea pricinii, a circumstanţelor constatate din iniţiativă proprie, să depună raportul şi să dea explicaţii în limba maternă ori în limba pe care o cunoaşte, să se folosească de serviciile traducătorului, să înainteze plîngeri împotriva acţiunilor instanţei care îi ştirbesc drepturile în efectuarea expertizei, să se abţină de a da raport dacă întrebările ce i-au fost adresate depăşesc sfera cunoştinţelor sale speciale sau dacă materialele puse la dispoziţia sa sînt insuficiente, să i se compenseze cheltuielile de efectuare a expertizei şi să primească onorariul pentru lucrul efectuat dacă expertiza nu intră în sfera obligaţiilor de serviciu în instituţie de stat.
(2) Expertul este în drept, în măsura stabilită de instanţa judecătorească, să consulte părţile în problemele de efectuare a expertizei, să nu întreprindă, fără încuviinţarea instanţei care a dispus efectuarea expertizei, cercetări care să distrugă total ori parţial obiectul cercetării ori care să schimbe calitatea sau însuşirea lui.
(3) Pentru depunerea cu bună ştiinţă a unui raport fals, expertul răspunde în conformitate cu legislaţia penală. În cazul efectuării expertizei într-o instituţie de expertiză, răspunderea pentru veridicitatea raportului depus o poartă expertul sau experţii desemnaţi de şeful instituţiei.
(31) Expertul are obligaţia să nu divulge circumstanţele şi datele ce i-au devenit cunoscute în urma efectuării expertizei sau în urma participării la o şedinţă de judecată închisă, inclusiv cele ce se referă la inviolabilitatea vieţii private și a vieții de familie, precum și cele ce constituie secret de stat, secret de serviciu, secret comercial sau un alt secret ocrotit de lege.
(4) Expertul este obligat să prezinte explicaţii în faţa instanţei judecătoreşti ori de cîte ori i se va cere. În cazul neprezentării nejustificate, al modificării raportului de expertiză în şedinţă de judecată faţă de cel depus în scris, al refuzului de a efectua expertiza, dacă este obligat să o efectueze, sau al neprezentării materialelor din dosar ori altor materiale utilizate, cheltuielile suportate de persoanele interesate vor fi puse în sarcina expertului. Concomitent, acestuia i se poate aplica amendă de 15 unităţi convenţionale. În cazul neîndeplinirii obligaţiilor, sancţiunea va fi aplicată repetat.
(5) Tergiversarea de către expert a executării însărcinărilor primite se sancționează cu amendă de la 20 la 50 de unități convenționale.
Articolul 155. Procedura de efectuare a expertizei
(1) Expertiza se efectuează de către persoanele desemnate conform art.149. Efectuarea expertizei poate fi încredinţată mai multor experţi.
(2) Expertiza se efectuează în localul instanţei judecătoreşti sau în altă parte, în dependenţă de caracterul cercetării sau de circumstanţele care fac dificilă ori chiar imposibilă aducerea obiectului cercetării în faţa instanţei. Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul să asiste la efectuarea expertizei, cu excepţia cazurilor cînd prezenţa lor nu este obligatorie sau ar putea împiedica lucrul experţilor.
(3) Pentru efectuarea expertizei la faţa locului, este obligatorie citarea părţilor şi altor participanţi la proces interesaţi, aceştia fiind obligaţi să dea expertului orice explicaţie în legătură cu obiectul expertizei.
Articolul 156. Expertiza în cadrul comisiei
(1) Expertiza în cadrul comisiei este expertiza care necesită investigaţii complicate efectuate de către mai mulţi experţi care au aceeaşi specializare sau specializări diferite.
(2) Dacă comisia este formată din experţi avînd aceeaşi specializare, aceştia evaluează colegial rezultatele investigaţiilor și, în cazul în care ajung la o concluzie unanimă, elaborează un singur raport de expertiză. În cazul în care unul sau mai mulţi experţi fac opinie separată referitor la obiectul investigaţiei, aceasta se depune separat şi se motivează.
(3) Dacă membrii comisiei sînt experţi care au specializări diferite, la efectuarea expertizei se aplică prevederile referitoare la expertiza complexă.
(4) Încheierea judecătorească privind efectuarea expertizei în cadrul comisiei este obligatorie pentru experţii desemnaţi, cît şi pentru conducătorul instituţiei de expertiză, dacă în aceasta se menționează doar instituţia de expertiză.
(5) Dacă, pe baza materialelor prezentate, expertul desemnat sau conducătorul instituţiei de expertiză constată că este necesară o expertiză în cadrul comisiei, dată fiind complexitatea investigaţiilor ce urmează a fi efectuate, acesta comunică instanţei propunerea de a dispune efectuarea acesteia.
Articolul 157. Expertiza complexă
(1) Expertiza complexă, care se efectuează de mai mulţi experţi se dispune în cazul cînd la constatarea circumstanţelor importante pentru soluţionarea pricinii sînt necesare date din diferite domenii ştiinţifice sau date din diferite ramuri ale aceluiaşi domeniu.
(2) În baza datelor obţinute din investigaţii, experţii elaborează un raport general de expertiză.
(3) Experţii care nu au participat la elaborarea raportului general de expertiză ori nu sînt de acord cu el semnează numai pentru partea din raport care conţine rezultatele cercetării lor.
Articolul 158. Raportul de expertiză
(1) Raportul de expertiză se elaborează în scris.
(2) Raportul de expertiză se depune în instanţă judecătorească cu cel puţin 5 zile înainte de data şedinţei de judecată.
(3) Raportul de expertiză va cuprinde descrierea amplă a investigaţiilor şi concluziile pe marginea lor, răspunsul la întrebările instanţei judecătoreşti. În cazul în care constată, pe parcursul efectuării expertizei, existenţa unor circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinii referitor la care nu i s-au pus întrebări, expertul este în drept să includă în raport deducţiile sale asupra lor.
(4) Raportul de expertiză este examinat în şedinţă de judecată şi evaluat în ansamblu cu celelalte probe.
(5) Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să obiecteze împotriva raportului de expertiză şi împotriva altor probleme ce ţin de acesta.
(6) Raportul de expertiză nu este obligatoriu pentru instanţa judecătorească şi se apreciază conform art.130. Respingerea lui însă trebuie să fie motivată.
Articolul 159. Expertiza suplimentară şi expertiza repetată
(1) În cazul cînd raportul de expertiză nu este suficient de clar sau este incomplet, iar această deficienţă nu poate fi suplinită prin audierea expertului, ori cînd apar noi întrebări referitor la circumstanţele examinate ulterior, instanţa judecătorească poate dispune, la solicitarea părţilor, iar în cazurile prevăzute de prezentul cod, și din oficiu, efectuarea de către acelaşi expert sau de un altul a unei expertize suplimentare în condiţiile art.148.
(2) În cazul cînd nu este de acord cu raportul de expertiză din motivul neîntemeierii sau veridicităţii lui îndoielnice, cînd concluziile mai multor experţi sînt contradictorii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului, ori cînd, la efectuarea expertizei, normele procedurale sînt încălcate, instanţa judecătorească poate dispune efectuarea unei expertize repetate.
(3) Expertiza repetată se încredinţează unei comisii de experţi. Experţii care au efectuat expertiza anterioară pot oferi comisiei explicaţii, dar nu au dreptul să participe la efectuarea investigaţiilor.
(4) În încheierea judecătorească privind efectuarea expertizei suplimentare sau a celei repetate trebuie să se indice motivul respingerii raportului de expertiză anterior sau, după caz, motivul efectuării unei expertize suplimentare sau repetate.
(5) În cazul dispunerii unei expertize suplimentare ori repetate, expertului (experţilor) i se prezintă în mod obligatoriu raportul elaborat anterior.
Articolul 160. Abţinerea expertului de a prezenta raportul
(1) Dacă este ferm convins că nu poate rezolva, în baza cunoştinţelor lui speciale sau a nivelului de cunoştinţe, sarcinile puse în faţa sa ori că materialele prezentate îi sînt insuficiente pentru cercetări şi deducţii, expertul se abţine în scris să efectueze expertiza, menţionînd motivele. Expertul restituie totodată instanţei judecătoreşti materialele care i-au fost prezentate pentru expertiză.
(2) Dacă expertiza a fost încredinţată unei instituţii oficiale de expertiză judiciară, împuternicirile specificate la alin.(1) le exercită conducătorul instituţiei.