2. Excepţia de neconstituţionalitate a fost depusă la Curtea Constituţională, la 20 octombrie 2017, de către judecătorul Elena Cojocari din cadrul Judecătoriei Chișinău, sediul Buiucani, în temeiul articolului 135 alin.(1) lit.a) şi g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016, precum şi al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională.
A. Circumstanţele litigiului principal
4. În cadrul şedinţei de judecată din 17 octombrie 2017, avocații Gheorghe Ulianovschi și Corina Stratan au solicitat ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a articolului 243 alineatul (1) literele a) și c) din Codul penal.
5. Prin încheierea Judecătoriei Chișinău, sediul Buiucani, din 19 octombrie 2017, s-a dispus ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi transmiterea sesizării în adresa Curţii Constituţionale pentru soluţionare.
B. Legislația pertinentă
Articolul 243 Spălarea banilor
„(1) Spălarea banilor săvârşită prin:
a) convertirea sau transferul bunurilor de către o persoană care ştie ori trebuia să ştie că acestea constituie venituri ilicite, în scopul de a tăinui sau de a deghiza originea ilicită a bunurilor sau de a ajuta orice persoană, implicată în comiterea infracţiunii principale, de a se sustrage de la consecinţele juridice ale acestor acţiuni;
b) tăinuirea sau deghizarea naturii, originii, amplasării, dispunerii, transmiterii, deplasării proprietăţii reale a bunurilor ori a drepturilor aferente de către o persoană care ştie sau trebuia să ştie că acestea constituie venituri ilicite;
c) dobândirea, deţinerea sau utilizarea bunurilor de către o persoană care ştie ori trebuia să ştie că acestea constituie venituri ilicite;
d) participarea la orice asociere, înţelegere, complicitate prin acordarea de asistenţă, ajutor sau sfaturi în vederea comiterii acţiunilor prevăzute la lit.a)-c),
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1350 la 2350 unităţi convenţionale sau cu închisoare de până la 5 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani, cu amendă, aplicată persoanei juridice, de la 8000 la 11000 de unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei juridice.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite:
b) de două sau mai multe persoane;
c) cu folosirea situației de serviciu,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 2350 la 5350 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 4 la 7 ani, cu amendă, aplicată persoanei juridice, în mărime de la 10000 la 13000 de unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita anumite activităţi sau cu lichidarea persoanei juridice.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
b) în proporţii deosebit de mari,
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani, cu amendă, aplicată persoanei juridice, în mărime de la 13000 la 16000 de unităţi convenţionale sau cu lichidarea persoanei juridice.
(4) Acţiuni ilicite constituie şi faptele comise în afara teritoriului ţării dacă acestea conţin elementele constitutive ale unei infracţiuni în statul în care au fost comise şi pot constitui elementele constitutive ale unei infracţiuni comise pe teritoriul Republicii Moldova.”
8. Prevederile relevante ale Legii nr. 190-XVI din 26 iulie 2007 cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanțării terorismului (publicată în M.O., 2007, nr.141–145, art.597) sunt următoarele:
Articolul 6 Infracţiuni de spălare
„1) Fiecare Parte adoptă măsuri legislative şi altele, considerate necesare pentru a conferi caracterul de infracţiune penală conform dreptului intern, atunci, când actul a fost comis la:
a) convertirea sau transferul bunurilor în cazul în care persoana care le livrează ştie că bunurile constituie venituri provenite din activitatea infracţională, în scopul de a ascunde sau de a deghiza originea ilicită a bunurilor sau de a ajuta persoanele implicate în comiterea infracţiunii principale de a se sustrage de la consecinţele juridice ale acestor acte;
b) tăinuirea sau deghizarea naturii, originii, amplasării, dispunerii, deplasării sau a proprietăţii reale a bunurilor, sau drepturilor relative, despre care autorul ştie că constituie venituri provenite din activitatea infracţională; şi, sub rezerva principiilor constituţionale şi a conceptelor fundamentale ale sistemului său juridic;
c) achiziţionarea, deţinerea sau utilizarea bunurilor, despre care cel care le achiziţionează, deţine sau utilizează ştie, în momentul în care le recepţionează, că constituie venituri provenite din activitatea infracţională;
d) participarea la una din infracţiunile, stabilite conform prezentului articol sau la orice asociere, înţelegere, tentativă sau complicitate prin acordarea de asistenţă, ajutor sau sfaturi în vederea comiterii sale.
2) În vederea implementării sau aplicării alineatului 1 al prezentului articol:
a) faptul că, infracţiunea principală ţine sau nu de competenţa jurisdicţiei penale a Părţii, nu se ia în consideraţie;
b) poate fi prevăzut faptul că, infracţiunile enunţate în acest alineat, nu se aplică autorilor infracţiunii principale;
c) cunoaşterea, intenţia sau motivarea, necesare în calitate de elemente a uneia din infracţiunile enunţate în acest alineat pot fi calificate ca circumstanţe factuale obiective.
3) Fiecare Parte poate adopta măsurile, pe care le estimează necesare, pentru a conferi, în virtutea dreptului său intern, caracterul de infracţiuni penale totalităţii sau unei părţi a actelor evocate în alineatul 1, în unul sau în toate cazurile următoare, atunci când autorul:
a) ar fi trebuit să presupună că bunul constituie un venit provenit din activitatea infracţională;
b) a acţionat în scop lucrativ;
c) a acţionat în vederea facilitării continuării activităţii criminale.
[…]”
10. Prevederile relevante ale Convenţiei Consiliul ui Europei privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională şi finanțarea terorismului [adoptată la Varşovia la 16 mai 2005 și ratificată de către Republica Moldova prin Legea nr. 165-XVI din 13 iulie 2007 (M.O., 2007, nr.117–126, art.532)] sunt următoarele:
Articolul 9 Infracțiuni de spălare a banilor
1. Fiecare parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a conferi caracterul de infracțiune, conform dreptului său intern, atunci când sunt comise cu intenție, următoarelor fapte:
a) transformarea sau transferul bunurilor, cunoscând că aceste bunuri constituie produse, în scopul de a disimula sau a ascunde originea ilicită a acestor bunuri ori de a ajuta orice persoană implicată în comiterea unei infracțiuni predicat să se sustragă de la consecințele juridice ale faptelor sale;
b) disimularea sau ascunderea naturii, originii, amplasării, dispunerii, circulației ori a proprietății reale a bunurilor sau a drepturilor relative la acestea, despre care autorul știe că acestea constituie produse; și, sub rezerva principiilor sale constituționale și a conceptelor fundamentale ale sistemului său juridic:
c) achiziționarea, deținerea sau folosirea bunurilor despre care cel care le achiziționează, le deține sau le folosește știe, în momentul dobândirii lor, că acestea constituie produse;
d) participarea, asocierea, conspirarea pentru a comite una dintre infracțiunile prevăzute în prezentul articol, precum și tentativa, complicitatea, instigarea, facilitarea și consilierea privind comiterea oricăreia dintre infracțiunile specificate în prezentul articol.
2. În scopul punerii în practică sau al aplicării paragrafului 1:
a) nu are relevanță faptul că infracțiunea predicat ține sau nu ține de jurisdicția penală a părții;
b) se poate prevedea că infracțiunile enunțate în acest paragraf nu se aplică persoanelor care au săvârșit infracțiunea predicat;
c) cunoașterea, intenția sau scopul, ca element al uneia dintre infracțiunile prevăzute în acest paragraf, se poate deduce din circumstanțele obiective ale faptei.
3. Fiecare parte poate adopta măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a conferi, în baza dreptului său intern, caracterul de infracțiune tuturor sau unora dintre faptele prevăzute la paragraful 1, în unul sau în ambele cazuri prezentate mai jos, când infractorul:
a) a suspectat faptul că bunurile reprezentau produse;
b) trebuia să presupună că bunurile constituiau produse.
[…]”
ÎN DREPT
A. Argumentele autorilor excepției de neconstituționalitate
11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii au invocat, în esenţă, că textul „trebuia să știe” din articolul 243 alineatul (1) literele a) și c) din Codul penal [normă ce stabilește răspunderea pentru infracțiunea de spălare a banilor] nu asigură condițiile de calitate a legii privind previzibilitatea și claritatea.
12. De asemenea, s-a menționat că textul în discuție încalcă și principiul prezumției nevinovăției, deoarece permite tragerea la răspundere penală a persoanei în lipsa vinovăției.
13. Potrivit autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile contestate contravin articolelor 21, 22 și 23 din Constituţie.
B. Aprecierea Curţii
14. Examinând admisibilitatea sesizării privind excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele.
15. În conformitate cu articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în speță a Codului penal, ține de competența Curții Constituționale.
16. Curtea constată că sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate, fiind ridicată de către avocații Gheorghe Ulianovschi și Corina Stratan, în dosarul nr.1–1354/17, pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul Buiucani, este formulată de subiectul abilitat cu acest drept, în temeiul articolului 135 alin.(1) lit.a) și g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016, precum şi al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională.
17. Curtea reiterează că prerogativa de a soluţiona excepţiile de neconstituţionalitate, cu care a fost învestită prin articolul 135 alin.(1) lit.g) din Constituţie, presupune stabilirea corelaţiei dintre normele contestate şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia şi de pertinenţa prevederilor contestate pentru soluţionarea litigiului principal în instanţele de judecată.
18. Curtea observă că, deși autorii excepţiei de neconstituţionalitate au solicitat controlul constituționalității articolului 243 alineatul (1) literele a) și c) din Codul penal în întregime, în esență, aceștia critică doar textul „trebuia să știe” din normele enunțate, care stabilesc răspunderea penală pentru spălarea banilor.
19. Potrivit autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, textul contestat nu corespunde exigențelor principiului legalități incriminării și calității legii, garantate de articolele 22 și 23 din Constituţie, precum și contravine principiului prezumției nevinovăției, consacrat de norma constituțională prevăzută la articolul 21.
20. Examinând excepția de neconstituţionalitate, Curtea relevă că garanțiile constituționale prevăzute de articolul 22 din Constituție, de rând cu prevederile articolului 7 din Convenția Europeană, consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei penale.
21. În jurisprudența sa, Curtea a reținut că garanțiile instituite de Constituţie impun ca legiuitorul să reglementeze conduita incriminată, astfel încât fapta, ca semn al laturii obiective, să fie cert definită, dar nu identificată prin interpretarea extensivă de către cei care aplică legea penală. O astfel de modalitate de aplicare poate genera interpretări abuzive. Cerința interpretării stricte a normei penale, ca şi interdicția analogiei în aplicarea legii penale urmăresc protecția persoanei împotriva arbitrarului (HCC nr. 21 din 27 iunie 2016, § 70).
22. La rândul său, Curtea Europeană în jurisprudența sa a menționat că legea trebuie să definească în mod previzibil infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe sau în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt acțiunile şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora (a se vedea, Kafkaris v. Cipru [MC], hotărâre din 12 februarie 2008, § 140–141; Del Rio Prada v. Spania [MC], hotărâre din 21 octombrie 2013, § 78, 79 și 91).
23. În același timp, în temeiul articolului 23 din Constituție, pentru a exclude orice echivoc, textul legislativ trebuie să fie formulat clar și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure. Or, calitatea legii penale constituie o condiţie vitală pentru menţinerea securităţii raporturilor juridice şi ordonarea eficientă a relaţiilor sociale.
24. Curtea reține, cu titlu preliminar, că nu există niciun dubiu că spălarea banilor amenință în mod direct statul de drept. În același sens a statuat și Curtea Europeană (a se vedea, Podeschi v. San Marino, hotărârea din 13 aprilie 2017, § 181).
25. Așa fiind, Curtea constată că la articolul 243 alin. (1) lit. a) și c) din Codul penal se stabilește răspunderea pentru spălarea banilor săvârşită prin: convertirea sau transferul bunurilor de către o persoană care ştie ori trebuia să ştie că acestea constituie venituri ilicite, în scopul de a tăinui sau de a deghiza originea ilicită a bunurilor sau de a ajuta orice persoană, implicată în comiterea infracţiunii principale, de a se sustrage de la consecinţele juridice ale acestor acţiuni; dobândirea, deţinerea sau utilizarea bunurilor de către o persoană care ştie ori trebuia să ştie că acestea constituie venituri ilicite.
26. Curtea constată că elementele definitorii ale infracțiunii spălării banilor au fost predeterminate de Convenția europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii din 8 noiembrie 1990, la care Republica Moldova este parte.
27. Astfel, Curtea reține că, potrivit articolului 6 alin. (3) lit. a) din Convenție, fiecare parte poate să adopte măsurile pe care le consideră necesare pentru a conferi, în baza dreptului său intern, caracterul de infracțiune tuturor sau unei părți din faptele prevăzute la alineatul (1) în unul sau în toate cazurile când autorul trebuia să prezume că bunul constituie un produs al infracțiunii.
28. În mod similar, articolul 9 alin. (3) din Convenția Consiliul ui Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului din 16 mai 2005, la care Republica Moldova este parte, prevede că fiecare parte poate adopta măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a conferi, în baza dreptului său intern, caracterul de infracțiune tuturor sau unora dintre faptele prevăzute la alineatul (1), în unul sau în ambele cazuri când infractorul: a) a suspectat faptul că bunurile reprezentau produse [infracționale]; b) trebuia să presupună că bunurile constituiau produse [infracționale].
29. Așadar, Curtea reține că textul criticat își are suportul normativ anume în convențiile prenotate.
30. Curtea observă că, legiuitorul a preluat aproape în întregime dispoziţiile articolului 6 „Infracţiuni de spălare” din Convenţia privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională, astfel încât prevederile articolului menționat sunt corelative faptelor incriminate la articolul 243 din Codul penal.
31. Curtea notează că, fiind o infracțiune subsecventă (delictum subsequens), spălarea banilor are obiect material sau imaterial bunurile ce derivă din comiterea unei infracțiuni principale/predicat, față de care se aplică modalitățile normative ale faptei prejudiciabile prevăzute la articolul 243 din Codul penal. Altfel spus, deși are un caracter autonom, spălarea banilor are ca situație-premisă săvârşirea unei alte infracţiuni generatoare de venituri ilicite.
32. Curtea reține că noțiunea de „venituri ilicite” este redată în articolul 3 din Legea nr. 190-XVI din 26 iulie 2007 cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanțării terorismului, prin care se desemnează: bunuri destinate, folosite sau rezultate, direct sau indirect, din săvârşirea unei infracţiuni, orice beneficiu obţinut din aceste bunuri, precum şi bunuri convertite sau transformate, parţial sau integral, din bunuri destinate, folosite sau rezultate din săvârşirea unei infracţiuni şi din beneficiul obţinut din aceste bunuri.
33. Totodată, conform articolului 1321 din Codul penal, prin bunuri, în sensul art. 106, 243 și 279, se înțeleg mijloace financiare, orice categorie de valori (active) corporale sau incorporale, mobile sau imobile, tangibile sau intangibile, precum şi acte sau alte instrumente juridice sub orice formă, inclusiv în format electronic ori digital, care atestă un titlu ori un drept, inclusiv orice cotă (interes) cu privire la aceste valori (active).
34. Având în vedere cele enunțate mai sus, Curtea remarcă că, în contextul spălării banilor, făptuitorul trebuie să urmărească scopul de atribuire a unui aspect legal sursei şi provenienței veniturilor ilicite, adică introducerii în circuitul legal a bunurilor despre care se ştie ori trebuia să ştie că acestea constituie venituri ilicite.
35. Astfel, în cazul prevederilor articolului 243 alin. (1) lit. a) din Codul penal, scopul menționat supra se poate exprima prin oricare din următoarele două forme: 1) scopul de a tăinui sau a deghiza originea ilicită a bunurilor; 2) scopul de a ajuta orice persoană, implicată în comiterea infracţiunii principale, de a se sustrage de la consecinţele juridice ale acestor acţiuni.
36. În asemenea condiții, Curtea notează că textul contestat „trebuia să știe” se referă la latura subiectivă [care, de altfel, se caracterizează prin intenție directă]a subiectului spălării banilor în raport cu produsul infracțiunii principale/predicat, care urmează a fi stabilită în fiecare caz concret.
37. Curtea reține că intenția sau scopul infracțiunii poate fi dedus din împrejurări de fapt obiective, luându-se în considerare cunoștințele sau statutul subiectului, mai ales, în cazul neonorării unor obligații opozabile acestuia prin efectul legii.
38. Sub acest aspect, Curtea menţionează că, potrivit principiilor de drept procesual penal, sarcina probaţiunii revine acuzării, iar situaţia de dubiu este interpretată în favoarea celui acuzat (in dubio pro reo).
39. Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care, în pofida dovezilor administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat, îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie (HCC nr. 21 din 20 octombrie 2011, § 27).
40. În materie penală s-a conturat standardul „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, esența căruia rezidă în aceea că, pentru a putea fi pronunțată o soluție de condamnare, acuzaţia trebuie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă (Boicenco v. Republica Moldova, hotărârea din 11 iulie 2006, § 104; Hassan v. Marea Britanie [MC], hotărârea din 16 septembrie 2014, § 48; Blokhin v. Rusia [MC], hotărârea din 23 martie 2016, § 139). Corelativ, concluziile despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri.
41. Existenţa unor probe dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil şi instituie în sarcina acuzării obligaţia de a proba toate elementele vinovăţiei de o manieră aptă să înlăture dubiul.
42. În contextul celor elucidate, este necesar să se stabilească, pe baza probelor certe, că bunurile ce constituie venituri ilicite, în sensul articolului 243 din Codul penal, provin din săvârșirea infracțiunilor, iar făptuitorul trebuia să știe aceasta, în virtutea unor criterii obiective, inclusiv normative.
43. Respectiv, în determinarea aspectului dacă persoana trebuia să ştie că bunurile introduse în circuitul civil constituie venituri ilicite, nu se va porni de la ideea preconcepută că acesta a săvârșit într-adevăr fapta imputată. În caz contrar, s-ar încălca principiul prezumției nevinovăției, garantat de articolul 21 din Constituție.
44. În consecință, reieșind din cele menționate, Curtea nu poate reține critica de neconstituționalitate; or, în speță, problema abordată derivă din aprecierea probelor în cazul spălării banilor, ce ţine de competenţa exclusivă a instanţelor de judecată.
45. Sintetizând cele reliefate supra, Curtea conchide că sesizarea privind excepția de neconstituționalitate nu întruneşte condiţiile de admisibilitate şi nu poate fi acceptată pentru examinare în fond.
Din aceste motive, în temeiul articolului 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, articolelor 61 alin. (3) şi 64 din Codul jurisdicţiei constituţionale și al pct. 28 lit.d) din Regulamentul privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională, Curtea Constituţională
DECIDE:
1. Se declară inadmisibilă sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a textului „trebuia să știe” al articolului 243 alineatul (1) literele a) și c) din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002, ridicată de către avocații Gheorghe Ulianovschi și Corina Stratan, în dosarul nr.1–1354/17, pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul Buiucani.
2. Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE Tudor PANŢÎRU
Nr. 109. Chişinău, 7 noiembrie 2017.